OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Spre deosebire de cutia neagră, în cazul căreia cunoaştem ceea ce intră (input) şi ceea ce iese (output), şi facem inferenţe despre procesul de transformare, principiul cutiei cu oglinzi este clar. Cutia cu oglinzi funcţionează prin crearea unei iluzii de întregire, schimbînd dreapta în stînga sau invers, şi reprezintă o metaforă potrivită pentru evoluţia culturală şi politică a unor grupări importante de pe meleagurile noastre. Cetăţenii statului totalitar se pot împărţi în patru grupuri. Primul grup este format din oponenţii activi ai regimului. Deoarece, în afara unor cazuri de excepţie, de curaj individual, la noi nu a existat o disidenţă autohtonă organizată, grupul este necesarmente redus. Pentru că nu şi-au compromis principiile, membrii acestui grup nu au trebuinţă pentru cutia cu oglinzi. Al doilea grup, mult mai numeros, constă în oponenţii pasivi ai regimului, cei care au recurs la autoamăgire, amuţirea sinelui şi emigrarea înlăuntru. Al treilea grup, tot numeros, format din suporterii pasivi, a recurs la aceleaşi mecanisme şi a făcut compromisuri asemănătoare, dar se simte mai vulnerabil din cauza unei vorbe scăpate despre cineva, a unei cuvîntări sau lucrări care pe atunci părea să deschidă uşi, dar acum compromite. Din moment ce aceste două grupuri reprezintă marea majoritate a populaţiei, mecanismele lor de adaptare prezintă un interes deosebit, pentru că determină evoluţia culturală şi socială a întregii societăţi.

 

Ambele grupuri se pot folosi de cutia cu oglinzi pentru a părea ceea ce nu au fost, respectiv oponenţi, validîndu-se prin folosirea unor raţionalizări precum „opoziţia prin cultură“. Într-un interviu recent dinObservator cultural, Ion Vianu exprima următoarea opinie: „cultura e o pavăză în calea parvenitismului mărunt“. Perfect adevărat, însă, din păcate, nu este o pavăză la fel de eficientă şi împotriva parvenitismului major. Dimpotrivă, dinamica este inversată, şi cultura devine pavăza celor care-şi arogă statutul de disident post hoc.

 

Să nu uităm că toate acestea se petrec în spaţiul politic românesc, care are o curbură atît de accentuată încît extremele sînt mult mai apropiate decît mediile ponderate. Membrii celui de-al patrulea grup, suporterii activi ai fostei dictaturi, folosesc naţionalismul şi cutia cu oglinzi pentru a se schimba la faţă angro: cu cît erai un suporter mai înverşunat al regimului atunci, cu cît ai bătut mai mult toba mare şi ai cîntat osanale atunci, cu atît pari mai de dreapta acum. Numai aşa se pot explica funeraliile naţionale pentru Păunescu şi elegiile din care unele îi menţionau trecutul de disident.

Se spune că, odată, Chivu Stoica a exclamat, privind o adunătură de foşti ilegalişti: „Puţini am fost, mulţi am rămas!“. Prin magia cutiei cu oglinzi, acelaşi lucru este valabil şi astăzi pentru noua dreaptă. Din această cauză, anti-postcomuniştii suferă de o angoasă generalizată pe care o putem numi sindrom pretraumatic: se tem că cineva va dezvălui că împăratul e în pielea goală şi va cere darea pe faţă a cărţilor, dezvăluind cacealmaua.

 

Bineînţeles, nu se poate aştepta nimeni ca cei vizaţi să nu se apere. Primul mecanism de apărare constă în stabilirea unor noi criterii de acreditare pentru a aparţine dreptei proaspăt inventate. De exemplu, nu mai e nevoie să fi fost disident. De fapt, disidenţa este un semn de egotism, de neautenticitate. Adevăratul criteriu este să fi fost oponent prin cultură şi să suferi şi astăzi în secret pentru acceptarea pasivă a dictaturii. Faptul că a avut opinii proprii, dar nu era de acord cu ele marchează adevărata autenticitate a individului. Cel mai ieftin mod de a-ţi obţine bona fide este să cazi de acord sau să suporţi vag opiniile celor care militează pentru reabilitarea lui Antonescu, Paulescu sau Zelea Codreanu. Cutia cu oglinzi este de mare ajutor pentru că transformă torţionarii în victime şi victimele în torţionari: Antonescu nu este prigonitorul evreilor, ci protectorul lor etc. Explicaţiile elucubrante ale unor acte de o inumanitate, chiar şi în contextul deosebit de violent al secolului al XX-lea, prezintă o stranie simetrie, nu atît de fond, cît de formă. Evreii din lagărele din Transnistria au fost omorîţi de trupe de comando germane, care au reuşit să ajungă la victime în pofida vigilenţei cu care le păzeau trupele române. La rîndul lui, experimentul Piteşti se datoreaza „infiltrării legionarilor în închisori“, care au pervertit efortul sincer de reeducare comunistă într-un ritual sadic de iniţiere. Vianu comentează: „confuzia între conservatism şi visele reacţionare restauraţioniste nu sînt decît pierdere de timp şi mană pentru profitori“.

 

De fapt, alternativele de stînga erau prigonite de comunişti la fel de aprig ca şi cele de dreapta – vezi Orwell, Koestler, precum şi întregul şir de procese staliniste înscenate de-a curmezişul Europei de Est: Slansky, Rajk, Kostov. Celor care rămîn nedumeriţi de vehemenţa atacurilor venite, de data asta, din partea dreptei, li se poate prezenta citatul atribuit răposatului (regretatului?) dictator: „Dumneata nu înţelegi cum e cu dialectica. Atunci aşa era, acum aşa este“.