OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Mircea Iorgulescu rămîne un critic important şi un observator atent, extrem de pretenţios şi acid pe alocuri, generos alteori, al unei epocii literare pline de convulsii şi răsuciri. Stăpînea o extrem de sugestivă limbă română şi ştia să pună accentele necesare acolo unde chiar era nevoie de ele. A sprijinit mulţi tineri la început de carieră şi avea o acută percepţie a imposturii. A făcut ani în şir ceea ce se chema critică de întîmpinare cu mult aplomb şi nerv. Cronicile sale din România literară făceau pandant cu cele ale lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu şi Valeriu Cristea, completîndu-se reciproc, oferind o panoramă la zi a literaturii. Greu de priceput astăzi de către cei care stau cu ochii fixaţi pe ecranele computerelor ce însemna critica literară, aşa cum funcţiona ea, chiar şi în condiţiile impuse de regimul comunist. Critica literară şi-a făcut datoria, cu toate compromisurile şi întregul balet la care a fost obligată să participe.

 

Mircea Iorgulescu a fost mereu în linia întîi (după 1989, emisiunile sale de la RFI şi Europa Liberă – în special Oameni, destine, istorie, care era dedicată scriitorilor şi artiştilor– au fost audiate şi apreciate). Înainte de 1989, ani în şir l-am vizitat acasă la el, în strada Ion Voinescu. Într-un cartier unde se demola totul în jur, casa lui rămînea în picioare. Ceea ce părea ceva ciudat era o imensă cutie poştală. Nu am mai văzut aşa ceva, înaltă de aproape un metru şi lată de peste jumătate de metru. Mi-a povestit cîndva istoria acestei cutii – în care ar fi încăput şi Istoria lui Călinescu, ediţia Piru, şi Orbitor-ul lui Mircea Cărtărescu, ediţia integrală. Şedeam înt-un colţ al unei canapele din birou, tapetat cu cărţi, şi aşteptam cuminte să mi se ofere mereu o cafea făcută la ibric. Era pusă pe un scăunel în faţa mea. Şi trăncăneam vrute şi nevrute, daspre cărţi şi autori pe care-i preţuiam. Sau din contră. De la Mircea Iorgulescu am citit prima dată Convorbirile economice ale lui Ion Ghica, într-o ediţie din 1915 scoasă de Haneş. Şi Homo Sovieticus a lui Zinoviev, şi Soljeniţîn şi cîte şi mai cîte cărţi şi poveşti s-au perindat în acele ore cînd eram dincolo de lumea din jur. Trăiam cum puteam şi ne făcea plăcere. Dincolo de aerul ursuz şi de mişcările repezite de handbalist în mişcare, gata să faulteze ca să evite un gol, Mircea Iorgulescu era o prezenţă extrem de simpatică.

 

Mircea Iorgulescu a murit. Îmi pare foarte rău. Cutia poştală din strada Ion Voinescu va rămîne goală de acum înainte. 

 

 

Fotografie de Victor Eskenasy (RFE/RL)