OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Autorul crede în următoareleadevăruri cardinale, care pulsează înapoia fiecărei pagini din carte:

1) Cele mai importante, dacă nu cumva chiar toate momentele semnificative ale evoluţiei culturii româneşti, din zorii ei pînă în apusul modernităţii, poartă amprenta formativă a contactului decisiv cu latinitatea şi cultura ei. Ideea, ca şi demonstraţia succintă, aparţin reputatului clasicist inter- şi postbelic N.I. Herescu, din care, spre edificare, citez in extenso următorul paragraf: „Momentul care poartă numele «cronicarii moldoveni» se datorează contactului cu latinitatea prin intermediul şcolii şi culturii polone. «Şcoala latinistă», de istorici şi gînditori ardeleni, a ieşit din institutele catolice de la Roma. Lui Eliade, literatrura şi limba italiană i-au dăruit tot ceea ce ele însele datorau limbii şi literaturii latine. Iar Asachi, «arcadianul», care o viaţă întreagă şi-a acordat, cu cochetărie, titlul de «mădulariu Academiei de Roma», a pus în activitatea lui tot ce putuse cîştiga din Roma veche şi din Roma nouă. Eminescu însuşi [...] s-a hrănit temeinic din isvoarele fecunde ale antichităţii greco-latine“1.

2) Contactul constant cu latinitatea şi cultura ei complexă nu reprezintă o reîntoarcere, ci oprelungire – fapt cu totul adevărat şi demonstrabil în special în cazul popoarelor romanice şi al culturilor dezvoltate de acestea. Argumentul fundamental, concis expus, îi aparţine, şi de această dată, lui Herescu, citez din nou: „Cultura latină este cultura vie: e cea care continuă să trăiască şi să se desfăşoare prin culturile romanice. Cultura franceză, sau italiană, sau spaniolă sînt un moment al evoluţiei culturii latine. Cultura românească trebue şi ea să tindă a fi“2. Vă amintiţi că exact acelaşi lucru, şi aproximativ în aceeaşi perioadă, afirmase şi reputatul istoric al limbii române, Alexandru Rosetti – reluînd o discuţie care îl preocupase şi pe Sextil Puşcariu şi, desigur, şi pe mulţi alţi lingvişti şi cărturari români predecesori, de la Cantemir şi Hasdeu încoace –, dar în legătură cu limba română, nu cu cultura ei. Au rămas memorabile cuvintele lui Rosetti, parcă dăltuite într-o efigie de bronz. Dacă în locul sintagmelor „limba română“ şi „limba latină“ puneţi „cultura română“ şi „cultura latină“, obţineţi echivalentul perfect al citatului lui Herescu de mai înainte. Să ne reamintim, aşadar, celebra definiţie genealogică a limbii române dată de Rosetti, avînd în minte substituţia interşanjabilă a termenilor limbă-cultură: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, [...] din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi pînă în zilele noastre“3.

 3) Chintesenţa clasicismului este una paideutică, în termeni latini educativ-formativă. Cum se manifestă şi cum se realizează ceea ce am numit experienţa clasică? În opinia mea, prin aportul ei decisiv la dezvoltarea a trei parametri ai personalităţii umane:

a. parametrul cognitiv: o cunoaştere, largă şi profundă, a spaţiilor şi a timpilor arhetipali, de la originile euro-asiatice ale umanităţii;

b. parametrul spiritual-moral: o edificare a interiorităţii umane, în legătură cu care Eminescu folosea următoarea analogie: „Precum gimnastica desvoltă toate puterile musculare şi dă corpului o atitudine de putere şi tinereţe, tot astfel pururea tînăra şi senina antichitate dă o atitudine analogă spiritului omenesc“4.

c. parametrul estetic: pe ambele sale laturi, greacă şi latină, experienţa clasică este decisiv formativă ca „şcoală a frumuseţii“, ca „model etern de echilibru şi armonie“5. Chiar dacă modernitatea şi, după ea, postmodernitatea neagă vehement sau contestă şi diminuează poziţia conceptului de frumos/ frumuseţe ca ţel suprem şi exclusiv al artei, acest lucru se întîmplă numai prin raportare la codul clasic care, astfel, nu poate să nu fie luat în considerare, fie şi doar prin constatarea şi simpla conştientizare a existenţei lui, cîndva, în mentalul şi spiritualul colectiv. La acest ultim punct, să adăugăm următorul fapt. Dacă recunoaştem, împreună cu Platon, că frumuseţea (to kalon) poate fi şi este în bună măsură izvorul virtuţii (he arete), atunci vom admite şi că parametrul estetic al formaţiei şi experienţei clasice este, în acelaşi timp, şi sursa parametrului spiritual-moral, pe care îl hrăneşte şi îl dezvoltă asemenea unui sol fecund. Iar de aici la ameliorarea, interioară şi exterioară deopotrivă, a individului, pe durata şcolii, ca şi pe durata întregii vieţi, nu mai este decît un singur pas. Sau, poate, mai puţin...

Am rostuit această carte, cum spuneam, din texte mai vechi sau mai noi, cu un ţel pînă acum nedeclarat. Aşa cum, ca student, ca tînăr profesor, ca cercetător în ebuliţie şi căutare neoprită, şi eu am avut profesorii mei şi modelele mele de profesori şi, simultan, de savanţi, toţi clasicişti excepţionali, pe care fie doar i-am citit, neavînd cum să-i cunosc din motive cronologice, fie am avut norocul şi onoarea să-i cunosc în viaţă şi în operă – menţionez, din ambele categorii, pe Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Vasile Bogrea, N. I. Herescu, Aram Frenkian, Alexandru Graur, D. M. Pippidi, N. I. Barbu, Petru Creţia, Maria Marinescu-Himu, Adelina Piatkowski, I. Fischer, Cicerone Poghirc, Traian Costa, Mihai Nichita şi Eugen Dobroiu, Eugen Cizek, Mihai Nasta, Florea Fugaru, Dan Sluşanschi, şi aşa mai departe, iertate-mi fie omisiunile prin uitare –, tot astfel eu, la rîndul meu, aş dori să le propun tinerilor clasicişti de azi, formaţi în ultimul deceniu al secolului abia încheiat, ca şi celor de după ei, ideea că a sosit vremea, adusă de noul milenar şi secol, ca, în acord şi în adaptare cu această vreme, şi filologul clasic actual, latinist, elenist sau pur şi simplu clasicist, să îşi croiască o nouă înfăţişare.

Avem nevoie astăzi de un clasicist nou, al vremurilor lui, căruia marile modele, exemplaria cu termenul latin, să îi servească nu doar ca suport moral, imbold şi autoritate ştiinţifică. Noul filolog clasic al secolului al XXI-lea şi al mileniului al III-lea, aşa cum îl gîndeşte această carte, acest nou filolog clasic, asumîndu-şi condiţia de apostol al culturii clasice întemeietoare – per pedes litterarum, dacă pot spune aşa –, trebuie, în temeiul mai ales al vocii latine pe care o poartă cu el, să ofere şanse noi tuturor, în special tinerilor. Pentru că, şi în era post-Gutenberg, globalizantă, mondialistă, a Internetului, oamenii, tinerii cu precădere, continuă să se întrebe asupra vieţii şi a sensului ei.

–––––––––––––––––