Cuvinte de mulţumire

Autor: Victor SCORADET | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Doamnelor şi domnilor,

Abia în ultimele luni am înţeles de ce e corect ca medaliile şi ordinele importante, ca şi alte distincţii asemănătoare, să fie acordate numai persoanelor care au atins o anumită vîrstă. În anii tinereţii – făcînd abstracţie de faptul că la vîrsta respectivă nu realizasem nimic ce ar fi putut fi onorat cu vreo distincţie –, cu siguranţă nu aş fi ştiut să preţuiesc aşa ceva la adevărata sa valoare. Cînd sîntem tineri, avem ceva atît de valoros, încît medaliile se pierd undeva, într-un plan îndepărtat: tinereţea însăşi. Şi nici măcar pe aceea nu o preţuim aşa cum ar trebui.

Din acest motiv, recunoştinţa este o atitudine foarte rar întîlnită în perioada tinereţii. Tineri fiind, ne aşteptăm oricum să ni se întîmple numai lucruri bune, aşa încît, atunci cînd se întîmplă într-adevăr, e doar o aşteptare îndeplinită: s-a întîmplat pentru că oricum trebuia să se întîmple. Cîteodată adresăm şi mulţumiri – pentru că aşa se cuvine. Însă sentimentul adevărat de recunoştinţă profundă reprezintă o îmbogăţire interioară imensă pentru cel care-l nutreşte. Şi acest sentiment vine, ca orice bogăţie, odată cu trecerea timpului – dacă e să apară vreodată. Acest sentiment, care mi se pare cel puţin la fel de valoros precum distincţia în sine, l-am resimţit în urma acordării Medaliei „Goethe“.

Recunoştinţa mea se îndreaptă către momentele de bine care m-au bucurat în tot acest timp, precum şi către experienţele negative prin care am trecut şi care au jucat un rol decisiv în dezvoltarea personalităţii, a carierei mele. Este îndreptată către toate conjuncturile trăite şi către toţi oamenii din viaţa mea de pînă acum. Pe unii dintre ei aş dori să-i menţionez cu această ocazie.

Aş vrea să îmi amintesc cu acest prilej de bunica mea din partea tatălui, Filomele, care a părăsit Tirolul Austriei pentru a se căsători cu bunicul meu român, Anton, originar din oraşul dunărean Drobeta-Turnu Severin, situat în sud-vestul României: mamă a doisprezece copii, ea şi-a păstrat suficientă autoritate, încît să impună limba germană în familia extinsă. Îmi amintesc de mama mea de origine română, Ana-Aurelia, care m-a încurajat să învăţ limba germană, înscriindu-mă în vremuri de restrişte la singura şcoală cu predare în limba germană din Bucureşti, deşi ea nu a reuşit niciodată să înveţe limba germană. De tatăl meu, Leopold, a cărui primă acţiune civilă, după eliberarea dintr-un lagăr comunist de muncă silnică, a fost să-l conceapă pe singurul său fiu. Dar şi de cei doi securişti care au încercat în repetate rînduri să mă convingă să colaborez şi cărora le datorez senzaţia de bine resimţită atunci cînd i-am refuzat.

Mulţumirile mele se îndreaptă şi către socialismul românesc, care a ţinut la distanţă cultura vestică şi a creat astfel o mulţime de goluri, care mi-au oferit mai tîrziu şansa de a-mi dezvolta activitatea de traducător, ba chiar şi posibilitatea de a acţiona selectiv. Vreau să-i mulţumesc şi securistului, de data aceasta amabil, care coordona documentaţia externă a ziarului în limba germană la care lucram şi unde am putut să descopăr, la mijlocul anilor ’80, cu stupoare şi încîntare, noua dramaturgie germană, în publicaţiile Theater heute şi Theater der Zeit. Le sînt dator cu mulţumiri şi prietenilor mei, Misch şi Stefan, care au plecat din ţară şi m-au aprovizionat cu cafea veritabilă din Elveţia şi Germania. Şi, de asemenea, regizorilor şi actorilor români, care au reuşit să transpună în repertoriile lor textele traduse de mine.

Adresez mulţumiri speciale Centrului German ITI, lui Thomas Engel, doamnei Andrea Zagorski, lui Martin Roeder-Zerndt, pentru implicarea sa de la început, celor care au organizat fabuloasele ateliere de dramaturgie pentru traducători la Mülheim, de asemenea simpaticului şi competentului director şi coleg-traducător, Heinz Schwarzinger; şi Institutului Goethe din Bucureşti, doamnei Sabine Hentzsch şi colaboratorilor săi, care m-au propus pentru decernarea medaliei; juriului, care a considerat propunerea rezonabilă; Institutului Goethe, la modul general, pentru modul în care a ştiut să-i promoveze pe noii autori de piese de teatru şi pe traducători.

Şi, bineînţeles, mulţumesc din tot sufletul autoarelor şi autorilor ale căror scrieri le-am tradus. Faptul că primesc această medalie, în primul rînd pentru activitatea de traducător şi pentru promovarea de noi piese germane, reprezintă pentru mine o satisfacţie extraordinară. Am convingerea, o convingere pe care am încercat s-o argumentez în mod frecvent în textele mele, că dramaturgia germană este cea mai diversă din punct de vedere stilistic şi tematic. Nu am reuşit să mai găsesc această diversitate în nici un alt spaţiu lingvistic. Să traduc opere ale unor autori precum Dea Loher, Marius von Mayenburg, Sibylle Berg, Roland Schimmelpfennig, Lukas Bärfuss, Thomas Jonigk, Fritz Kater, Oliver Bukowski, Thomas Hürlimann, Hendl Klaus ş.a.m.d. din limba vorbită de tatăl meu în limba mamei mele a fost şi va fi şi în continuare pentru mine o mare bucurie şi onoare.