Conform statisticilor privitoare la cele mai vîndute cărţi
româneşti din 2009, în vîrful topurilor de la cele mai importante edituri
autohtone găsim volumele semnate de Mihaela Rădulescu, Oana Pellea, Eugen
Negrici, Alexandru Paleologu,Valeriu Anania, Herta Müller, Matei Vişniec, Neagu
Djuvara, Aurora Liiceanu sau Mihai Găinuşă. Ficţiunea se pare că a fost mai
puţin gustată faţă de literatura mărturisirilor, o categorie din ce în ce mai
încăpătoare, cu compartimente tot mai eclectice. În timp ce romanele, mai vechi
sau mai recente, ale Hertei Müller au fost aduse în prim-planul vieţii
culturale în primul rînd prin Nobelul primit de autoare anul trecut, romanul
lui Matei Vişniec – Sindromul de panică în Oraşul Luminilor – este singurul
roman apărut în 2009 care nu-şi explică numărul mare de exemplare vîndute
printr-un alt eveniment adiacent care să-l fi promovat în mod hotărîtor. În
aceste condiţii, succesul romanului ar putea fi considerat destul de
surprinzător, deşi a fost foarte bine primit de majoritatea criticilor literari
care au scris despre el (printre aceştia, Tania Radu, Daniel Cristea-Enache,
Cosmin Ciotloş, Mircea Ghiţulescu). Însă, se ştie, de puţine ori, şi poate doar
din întîmplare, succesul de critică se suprapune cu succes în cercul larg al
cititorilor şi cu rata vînzărilor. Cu atît mai mult cu cît romane remarcabile
precum Cartea şoaptelor al lui Varujan Vosganian şi Medgidia, oraşul de apoi al
lui Cristian Teodorescu s-au bucurat de mult mai multă atenţie în presa
culturală, şi nu numai, fiind nominalizate sau primind deja premii importante.
Volum heteroclit
Dacă aceste două romane au un sistem de referinţă
esenţialmente concret, fiind accesibile şi unui cititor ingenuu, romanul lui
Matei Vişniec este unul mai sofisticat, vizînd, în special, o categorie de
cititori avertizaţi şi oarecum pretenţioşi. Povestea pe care o spune Matei
Vişniec în Sindromul de panică în Oraşul Luminilor este mai ales una a cuvintelor,
a autorilor şi a personajelor, construită fiind cu un instrumentar
textualist-postmodern. În prim-plan este pusă, atît prin dimensiunea narativă,
cît şi prin cea discursivă, fragilitatea graniţelor dintre realitate şi
ficţiune, precum şi relaţia (opoziţia) dintre viaţă şi literatură. Pe lîngă
acestea, se tot roteşte incertitudinea legată de şansele scriitorului de a-şi
asigura fericirea, de a-şi cîştiga libertatea şi liniştea necesare pentru a
distinge lucrurile esenţiale, alegînd fie viaţa, fie literatura. Romanul adună
între paginile sale perspective naratoriale multiple şi fracturate, iar
deosebirea dintre fapt şi ficţiune se estompează, întîmplările intrînd deseori
pe tărîmul absurdului. În romanul lui Matei Vişniec, cuvintele se îndreaptă
asupra lor, analizîndu-şi natura, posibilităţile de a supravieţui, de a rămîne
sau de a deveni vii, dar şi de a descoperi şi a aduce la suprafaţă straturi mai
puţin vizibile ale realităţii sau lumi paralele, accesibile unei minţi libere.
Cititorul pătrunde, încă de la prima pagină, în decorul
(de)mitizat al Parisului în care Matei Vişniec, autor şi personaj al propriului
roman, ajunge în 1987, după publicarea în România a celebrului poem subversiv
Corabia, poem ce devine, în roman, un simbol şi o capodoperă universală.
Centrul lumii devine cafeneaua Saint-Médard, curte a miracolelor medievale,
singurul loc din Paris unde totul este posibil şi unde se întîlnesc scriitorii
rataţi, venind din diferite ţări pentru a-şi găsi aici rostul. Romanul pune
constant problema statutului autorului, a puterii, a libertăţii şi a raportului
acestuia cu personajele (rolurile lor sînt mereu interşanjabile), într-un
nesfîrşit joc al intercondiţionărilor şi al libertăţii. Întrebarea „eşti autor
sau personaj?“ este emblematică pentru universul romanesc.
Volumul este unul heteroclit, cu aspect de colaj, adunînd în
paginile sale fragmente de jurnal, dintre cele mai ciudate (căci vorbim de
jurnalul unei pisici sau al unei cocoaşe), episoade autobiografice (comunism,
exil, prieteni), fragmente dintr-o legendă afgană, elemente de teorie literară
sau pagini de poezie, eseu sau chiar analiză sociologică (dependenţei de
ştirile care nu fac altceva decît să inventeze realitatea îi cade victimă un
cîine, de exemplu). Fragmentarea aparent haotică se supune însă unei
semnificaţii coerente ce uneşte numeroasele frontiere (fizice, mentale,
interioare sau aduse de celălalt) pe care le au de trecut oamenii/scriitorii în
aventura lor numită, după caz, viaţă, carte sau ambele.
O frumoasă trecere a frontierelor vizibile realizează Matei
Vişniec în acele pagini dedicate sexualităţii cuvintelor sau materializării
acestora, culminînd cu scena în care erotismul obiectelor culinare demonstrează
că lumile posibile pot dobîndi consistenţa corporală a lumilor reale, dacă sînt
privite cu un ochi mîntuit de rutină: „Unde aţi găsit, Faviola, linguri de
argint cu curbe atît de provocatoare şi furculiţe cu dinţii atît de decoltaţi?
Unde aţi găsit cuţite cu mînere atît de virile şi pahare cu buze atît de
însetate? Niciodată, vă jur, niciodată n-am mai văzut farfurii întinse care să
sugereze o mai mare lascivitate, şi farfurii de supă aşezate cu mai mare
tandreţe peste cele întinse. Relaţia de complicitate discretă dintre cele două
farfurii m-a frapat: farfuria de supă era suprapusă cu o infinită sfială pe cea
întinsă, aceasta din urmă fiind delăsată parcă pe faţa de masă, aproape
aplatizată de aşteptare şi secrete promisiuni. [...] De o senzualitate nu
lipsită de vinovăţie mi s-a părut şi faţa de masă. Amintind vag de cîmpurile de
lavandă din Provenţa, sugerînd o duioşie surprinzătoare la atingere în pofida
unui aer uşor scrobit, ea mi-a dat de altfel primul fior văzînd cu cîtă
stîngăcie reuşea să acopere cele patru picioare pulpoase ale mesei“.
Tot o mostră a prospeţimii privirii lui Matei Vişniec
reprezintă şi jocul erotic cu melcii, depresia şi moartea cîinelui (consumator
de ştiri, care va fi înmormîntat în cimitirul de cîini ce devine cel mai frumos
loc al Parisului, singurul în stare să declanşeze un şoc poetic), invazia cizmelor
(ce se scuipă singure pentru a se lustrui), precum şi jurnalul unei cocoaşe,
personaj inedit de roman, al cărei discurs concentrează relaţia pe care aceasta
o are cu cuvintele, cu oamenii, păsările, alte cocoaşe etc.: „Sînt o cocoaşă.
Altfel spus, sînt o excrescenţă de cuvinte. Orice cocoaşă se naşte, de altfel,
dintr-orevoltă masivă a cuvintelor.
Reprezint o sedimentare de cuvinte“. Din punctul de vedere al cocoaşei, aceasta
este un creier crescut, paradoxal, în exteriorul capului. Iar omul nimic mai
mult decît prelungire a ei. Principala sa problemă este lipsa iubirii, singura
categorie de oameni cu care are o relaţie profundă, hrănită de o complicitate
depăşind capacităţile de înţelegere ale celorlalţi oameni, fiind croitorii.
Căci cocoaşele reprezintă pentru aceştia „adevărate guri de oxigen, şanse unice
de a ieşi din rutină, de a deveni artişti“.
Spirit ludic, ironie şi umor fin
În romanul lui Matei Vişniec, cuvintele-personaje îşi simt
sfîrşitul aproape şi se revoltă, ies din cărţile necitite (căci, dacă toată
lumea scrie, nimeni nu mai are timp să citească) şi pun stăpînire pe librărie
într-o scenă demnă de filmele lui Hitchcock), iar scriitorii, personajele şi
editorii le privesc neputincioşi. De fapt, neputincioşi şi purtaţi pe sus de
evenimente a căror cauzalitate şi semnificaţie le scapă, par aceştia în toate
aventurile lor „livreşti“, echivalente cu cele existenţiale. Iniţiativa este a
cuvintelor, în lupta acestora pentru supravieţuire. „Sîntem acoperiţi de
cuvinte, cuvinte care trăiesc pe noi ca nişte paraziţi“, afirmă cineva la un
moment dat. „Sîntem nişte recipiente locuite de cuvinte“, gîndeşte altcineva.
Cuvintele ba au chef să copuleze, ba îngreunează privirile personajelor, ba se
transformă în „hemoragii de cuvinte“, ba în „cocoloaşe de vorbe“.
În finalul romanului, viaţa şi literatura se împacă, intră
într-un lanţ în care una o continuă pe cealaltă, iar autorul-personaj îşi
redobîndeşte liniştea, deşi ambiguitatea fascinantă a jocului rămîne: „Cum s-a
produs eliberarea mea? Nu ştiu... Din scriitor am devenit o literă, un semn.
Simt că fac parte dintr-o pagină scrisă de către însăşi Majestatea sa Viaţa, de
către oraş, de către timp. Sînt o literă care revine într-o imensă carte,
într-un imens balet de semne, într-un concert cosmic de litere... În timp ce
compun, împreună cu alte semne, semnificaţii, mă citesc pe mine însumi. În
fiecare moment sînt într-un raport creativ cu alte semne vii (oameni, plante,
animale, obiecte impregnate cu energie umană). Povestea scrisă împreună e
sublimă, nu poate fi rezumată, iar singura formă de lectură a ei este
trăirea...“.
Scriind despre aventura de a scrie, Matei Vişniec ne
demonstrează că literatura nu e deloc o ocupaţie inefabilă, ci se petrece şi se
consumă odată cu lumea, cu fragmentele ei, iar raportul dintre realitate şi
ficţiune este unul reversibil, cu ecouri surprinzătoare. Spiritul ludic, ironia
şi umorul fin cu care autorul îşi impregnează textul fac savoarea acestor
pagini care altfel ar fi rămas rigide, constituind şi cel mai important ingredient
al originalităţii. În topul celor mai vîndute cărţi româneşti din 2009,
Sindromul de panică în Oraşul Luminilor este o carte preţioasă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters