OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Simfonia lupului este genul de roman pentru scrierea căruia îţi trebuie o viaţă trăită, indiferent de cîţi ani ar număra desfăşurarea ei, pentru că numai după consumarea unor experienţe fundamentale se poate ajunge la a da expresie organică unor evenimente aparent simple, imediate, dar care sînt, în realitate, revelatoare, închizînd sensul ca pe un sîmbure. Deşi adoptă un ton grav, dar neutru (viaţa însăşi e neutră, noi sîntem cei care îi acordăm semnificaţii), MDP scrie un roman al cărui „interior“ este tulburător, în primul rînd, prin amestecul bizar de candoare şi cruzime, copleşitor prin nemijlocirea cu care ajunge la cititor. Ca temă majoră a romanului aş putea numi relaţia dintre viaţă şi lume, însă, în romanul lui MDP, viaţa rămîne viaţă, chiar dacă la ea se ajunge prin cuvinte, pentru că scriitorul tinde la o transparenţă neutră şi preferă în general să nareze, intervenţia minţii analitice fiind minimă. El nu suprimă povestirea în favoarea unei explicări formale a structurii unei emoţii sau a unui eveniment, în general, faptele se interpretează singure, scriitura fiind antiretorică. Deşi frazele surprind tragedii sau bucurii intense ale vieţii, acestea par liniştite, antidramatice. E ca şi cînd strigătele ar fi scrise fără punctuaţia cuvenită, pe care o pune însă cititorul, căruia întîmplările nu-i pot rămîne exterioare. Aceasta şi pentru că scriitorul este un bun regizor, fiind, eminamente, un vizual care ştie să privească, să decupeze, să focalizeze.

 

Romanul îi este dedicat lui Gheorghe Crăciun, prietenul lui MDP, această afinitate fiind vizibilă şi în preocuparea pentru menirea şi farmecul cuvintelor. Ca şi Gheorghe Crăciun, MDP caută acele cuvinte care să întrupeze realitatea, idee ce apare şi explicit în roman: „cele mai frumoase cărţi şi cele mai frumoase tablouri sînt cele care abia dacă folosesc cuvinte sau culori [...], în orice carte sau în orice tablou, trebuie să pornim de la nuditatea celorlalţi pentru a-i transforma în cuvinte şi în culori. Trebuie să găsim cuvintele şi culorile nudităţii pentru că naşterea şi moartea nu au haine şi nici ambalaj“. O astfel de viaţă eliberată de tot ce i-ar putea fi exterior este şi viaţa din Simfonia lupului, o viaţă ce vorbeşte prin ea însăşi, nu prin consideraţiile, speculaţiile, formulele diferiţilor interpreţi. Este o lume în care cuvintele îşi dovedesc inutilitatea, paradoxul fiind acela că, pentru a dovedi inutilitatea cuvintelor, e nevoie tot de cuvinte. Cuvintele şi şcoala vieţii sînt permanent puse faţă în faţă: „Cuvintele nu fac parte din şcoala vieţii. Cuvintele redau doar o mică parte a lumii, cuvintele colindă prin spaţiul nesfîrşit şi dau impresia că plutesc. Şcoala vieţii nu are nimic în comun cu cuvintele. Şcoala vieţii e tot ce se petrece înainte de fiecare cuvînt, înainte de toate cuvintele“.

 

În desfăşurarea sa, romanul reuneşte mai multe perspective narative, iar perspectiva bunicului de 98 de ani, care i se adresează nepotului, reamintindu-i acestuia propria-i viaţă, este predominantă în prima parte a romanului. Copilăria acestui nepot (Paul, numele acestuia se lasă descifrat abia către finalul romanului) crescut de bunică şi intrarea sa în adolescenţă interferează cu viaţa sa de adult, cînd devine tată a două fetiţe; balansul între cele două copilării, a sa şi a fiicelor, susţine textual parcurgerea mai tuturor pragurilor semnificative dintr-o viaţă ce se dezvăluie ca o permanentă stare de criză. În întreg romanul se simte o sensibilitate deosebită a scriitorului pentru copilărie, cu timpul şi spaţiul acesteia, şi o dorinţă de a recupera, chiar dacă nu în mod explicit, semnificaţiile unor întîmplări. De cele mai multe ori, meandrele memoriei conturează o oglindă în care se reflectă copilăria celor două fetiţe, iar relatarea directă, la persoana întîi sau a doua, precum şi frazele scurte conferă textului vigoare.

 

Drapate discret, în carte respiră tot felul de experienţe, de la cea mai traumatizantă la cea mai fericită, de la primii ani ai vieţii pînă la o vîrstă ce permite răsfrîngerea acestor amintiri adînci. Cea mai traumatizantă experienţă este moartea tatălui, pe cînd băiatul avea doar 14 ani, pretext pentru proiectarea fiinţei în urmă. Cu această experienţă, prezentată din perspectiva bunicului, se deschide brusc romanul şi, în numai cîteva pagini, aflăm cea mai importantă parte din istoria acestei familii destrămate: aventura naşterii copilului ce trebuia avortat, bucuria tatălui rebel la venirea sa pe lume, despărţirea părinţilor şi permanenta lor luptă pentru custodia copilului, crescut, de fapt, de o bunică, farmecul lungilor plimbări cu taxiul împreună cu tatăl, vacanţele petrecute pe şantierul unde lucra tatăl său. De asemenea, moartea tatălui readuce în memoria bunicului/nepotului şi primele experienţe erotice, masturbările pe ascuns de tatăl său, precum şi prima experienţă sexuală cu o femeie, angajata tatălui său.

 

Copilăria retrăită este, deopotrivă, agitată, candidă, suavă, sumbră şi traumatizantă, experienţele (cu substrat autobiografic) pe care autorul le decupează din existenţă fiind grăitoare. Amintirile ce-i sar din copilărie oscilează, sînt fie enigmatic-înduioşătoare, fie obsedant-brutale. Inefabilul şi candoarea copilăriei învăluiesc nostalgic evocarea relaţiei dintre copil şi cireşul copilăriei sale, care devine pentru acesta o piramidă în care el poate visa şi ale cărei secrete nu încetează să le exploreze nici cînd afară sînt -20o, iubindu-l mai mult decît pe o fiinţă omenească: „Veneai cu prietenii tăi de pe stradă şi vă urcaţi în cireş cîte doi, cîte trei, patru sau chiar cinci. Mîncaţi cireşele agăţate de crengi, vă suiaţi în copac cu picioarele goale, atenţi să nu cădeţi şi să nu rupeţi crengile acestui cireş lîngă care ai trăit pînă la moartea lui. Prietenii tăi, care veneau în curte să culeagă cireşe, nu-l vedeau la fel ca tine. Urcaţi pe taburete aşezate sub ramurile joase ori căţăraţi cu tine în pom, se mulţumeau să culeagă şi să mănînce fructele coapte în iunie şi mîncau cireşe fără să observe cum mîinile şi picioarele tale mîngîiau scoarţa la fiecare mişcare. Cînd plecau acasă, erai trist. Erai trist pentru cireşul tău care le suportase rîsetele, ţipetele şi zbenguiala. Erai trist pentru că auzeai jeluirea fiecărei ramuri cînd îi smulgeaţi puiuţii“.

 

Cel puţin trei sînt secvenţele care persistă prin cruzimea lor, intensificată prin stăpînirea de sine a autorului şi prin forţa de a merge pînă la capăt în ceea ce priveşte emoţia. Prima este cea în care copilul învaţă să taie păsările, fiind chiar protagonist, în timp ce la a doua este doar un spectator, fără ca fiorii să fie mai puţin cumpliţi. Între zece muncitori şi un ţigan, salahor în gara de marfă a oraşului, care avea nevastă, patru copii şi un cal, se iscă un conflict latent, deoarece ţiganul cu calul său era considerat de către muncitori un intrus care nu avea ce căuta pe teritoriul lor. Intuiţia copilului presimte scena violentă cu care se va termina încleştarea: „nu ştiai ce se va întîmpla cu ţiganul, cu calul lui şi cei zece muncitori, simţeai o ură ce ieşea din ei de fiecare dată cînd vorbeau despre cal, ura asta era ca un soi de pîclă ce învăluia mormanele de fiare vechi din fabrica pustie, transforma halele într-un labirint care-ţi evoca un cimitir părăsit“. Într-o zi, intrînd în hală, copilul descoperă calul ce fusese prins, iar potcoavele îi fuseseră sudate de o placă mare de oţel, devenind, astfel, o victimă a barbariei şi a brutalităţii oamenilor:

 

„Te-ai oprit la cîţiva paşi de animal, era în picioare, imobilizat pe potcoave, voia să umble, să iasă din locul acela, nu-şi putea mişca decît gîtul, capul, coada şi cîţiva muşchi ai coapselor; cei mai mulţi muncitori erau beţi şi se distrau pe seama calului, strigau: «Hai, pleacă!», rîdeau de animalul care se chinuia să-şi desprindă potcoavele sudate de placa de metal şi îşi treceau de la unul la altul o sticlă de tărie pe care o duceau la gurile încleştate. Pîcla era peste tot. Nu puteai să te mişti. Unul dintre ei te-a observat şi ţi-a spus «Hai, puştiule, hai să călăreşti!» [...]. Tu erai amuţit. Cuvintele îţi rămîneau undeva în gîtlej şi îţi ieşeau prin gît şi prin faţă ca un val de căldură, ca o transpiraţie. Pentru prima dată în viaţă, lumea se transforma într-un soi de piesă de teatru, iar tu trebuia să-i traversezi scena“. Urletul ţiganului la vederea calului, gestul muncitorilor de a tăia cu aparatul de sudură placa de oţel din jurul potcoavelor, calul tîrîndu-se cu nişte potcoave uriaşe, fierbinţi şi tăioase, sîngele pe care acesta îl lasă în urma lui, moartea calului printre buruieni, vegheat de ţigan toată noaptea, toate acestea îl vor marca definitiv pe copil: „Copilăria ta luneca, inexorabil, într-o lume neştiută pînă atunci. Din clipa aceea, ai ştiut că eşti omul cel mai liber şi cel mai singur din lume. [...] Tu ai acum patruzeci de ani, memoria ta nu-şi mai găseşte somnul, ţiganul îţi bîntuie adesea visele“.

 

Cea de-a treia secvenţă este plasată în tinereţe, cînd iubita tînărului rămîne însărcinată şi este nevoită să recurgă la un avort clandestin, partidul unic controlînd drastic astfel de evenimente: „ai luat medicamente, ai intrat în camera în care ea încerca să expulzeze embrionul din pîntec, ştiaţi că era mort deja, trebuia să facă eforturi fizice pentru ca moartea să iasă din trupul ei, din mintea ei, ai fost alături de ea. Ai sprijinit-o cu braţele şi vorbele, era goală, ghemuită deasupra ligheanului de plastic, se ridica, se lăsa jos, ai văzut cum sîngele a început să curgă, ea plîngea şi gemea, încerca să scoată embrionul mort din trupul ei, luase medicamentele, ai văzut embrionul căzînd în sîngele adunat pe fundul ligheanului de plastic, era ligheanul în care îşi spăla ciorapii şi chiloţii, ai văzut copilul mort în a doua lună de viaţă, ucis în a doua sa lună de viaţă, ucis de mama lui, ucis de tine, ucis de părinţii tăi şi de lumea partidului unic, ucis de un doctor şi de o asistentă care făceau avorturi clandestine.