OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marţi, 30 iunie, la Sala Elvira Popescu a Institutului Cultural Francez din Bucureşti, a fost lansată cartea Doinei Cornea, Jurnal – ultimele caiete, apărută la Fundaţia Academia Civică. Evenimentul a fost deschis de domnul Henri Lebreton, directorul Institutului Francez din Bucureşti şi consilier de cooperare şi acţiune culturală la Ambasada Franţei. Cartea a fost prezentată de doamna Ana Blandiana, care a prefaţat-o, de altfel, în prezenţa fiului autoarei, domnul Leontin Horaţiu Iuhaş, care a citit un mesaj din partea mamei sale. Actorii Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc şi Ion Caramitru au citit cîteva fragmente din volum.

Modestia şi simplitatea acestui mesaj au fost susţinute şi de vorbitori, ale căror intervenţii au fost la fel de scurte şi simple, în ideea de a lăsa actorilor cît mai mult timp pentru a da glas cuvintelor doamnei Cornea. În sală, au răsunat rînd pe rînd, fără emfază, fragmente din jurnal şi din caiete, copleşitoare prin adîncimea gîndului, prin strădania de a se desprinde de toate atitudinile „omului de suprafaţă“, pentru a atinge „identitatea esenţială“ şi „limpezimea originară“. Chiar şi fotografii, aşezaţi pe vine, la marginea scenei, păreau cumva atinşi de un soi de sfială, desprinşi parcă de aparatele lor.

Pentru cei care n-au fost acolo, îmi permit să reproduc mai jos cîteva fragmente, care sînt într-adevăr ilustrarea mottoului de pe prima pagină a jurnalului: „Orice carte este o boală învinsă“. (Doina IOANID)

Cluj, la 12 noiembrie 1988

Firul vieţii noastre se desfăşoară în timp. Durata noastră se alcătuieşte, istoric, din succesiunea de replici fizice, biologice, spirituale pe care le întruchipăm în confruntarea noastră cu realitatea din jur. Dar nu e indiferent dacă atitudinile noastre sînt replici doar ale omului de suprafaţă, condiţionate de senzorialitate, instinctualitate iraţională, chiar de raţionalitate interesat-speculativă sau sînt răspunsuri izvorîte din acea limpezime şi acea lumină interioară care sînt indicii ale iubirii de Dumnezeu.

Cluj, la 20 noiembrie 1988

Trec adesea (vai, de cele mai multe ori chiar!) pe lîngă darurile existenţei, fără să le bag în seamă, şi mă plîng mereu de golul dureros pe care mi-l lasă în suflet toate cele pe care aş dori să le am şi nu le pot avea. Sentiment de frustrare. Acum cîteva zile, mai ales, am simţit acest decalaj cu mare acuitate. Mă simţeam nefericită că nu eram liberă. Prezenţa miliţienilor la poartă, paşii securiştilor în urma mea mi-au transformat plimbarea solitară – al cărui scop fusese întîlnirea de taină cu liniştea cerului, cu blîndeţea copacilor şi aromele pămîntului – într-o amară neputinţă de a mă menţine în acea adîncă limpezime interioară de la care pornisem.[...] Deodată, ajunsă acasă, mi-am amintit de zilele petrecute în beciurile Securităţii. E un an de atunci. Am revăzut lumina murdară revărsată ziua şi noaptea deopotrivă, asupra noastră din tubul livid de neon, tencuiala zgrunţuroasă şi umedă, masa de piatră [...] frigul şi mucegaiul pretutindeni... şi, mai ales, cumplita spaimă de a-l şti şi pe Tin-Tin arestat alături de mine... sacrificat... Iar acum, acasă, în fotoliul meu... Tin-Tin liber... o generoasă pată de lumină pe covor... Cît n-aş fi dat, acolo, pentru o suprafaţă – fie şi numai de un centimetru pătrat – iluminată de razele soarelui! Cît n-aş fi dat doar pentru cîţiva centimetri de geam prin care să văd lumina zilei sau nişte crengi vestitoare de anotimpuri! Cît n-aş fi dat să am şi o plăntuţă căreia să-i port de grijă! M-am uitat cu oarecare vinovăţie la Crăciunica mea, de pe pervazul ferestrei, încărcată de boboci [...] Uneori, o ud aproape mecanic, fără un gînd de iubire sau de bucurie pentru ea..., fără a lua în seamă acest mic dar, acest semn de iubire care vine spre mine de undeva... Deodată, ca printr-o neaşteptată şi magică inducţie, venind din partea Crăciunelei, m-am regăsit în centrul meu, în acel spaţiu tainic al comuniunii, deschis tuturor iubirilor şi întîlnirilor sacre.

Cluj, 28 decembrie 1988

Fiecare dintre noi trăieşte într-un anumit „orizont moral“, alcătuit din totalitatea trăirilor sale morale, amorale şi imorale. Acest orizont nu este imobil şi închis. El este în fiecare clipă susceptibil de intensificarea unei anumite coloraturi calitative în bine sau în rău. Dar, la rîndul lor, actele şi atitudinile noastre prezente, chiar şi atunci cînd par creative şi calitativ meritorii, ele rămîn într-o anumită măsură marcate de „orizontul nostru moral“, dobîndit în timp. Aceasta se poate constata în toate creaţiile noastre, dar şi în relaţiile interumane. Cu cît acest „orizont“ - care este singurul nostru „avut“ real – este mai tulbure şi mai vîscos, cu atît trăirile noastre prezente sînt mai puţin pure şi libere în datul lor.

Cluj, la 28 februarie 2008

Disidenţa mea, mă gîndesc, ca pledoarie pentru adevăr, într-o lume a minciunii şi nedreptăţii, a fost poate răspunsul meu – după atîtea încercări neconcludente – cel mai adecvat pe care am găsit să-l ofer acelei nostalgii a mîntuirii. O voce lăuntrică mă dojenea parcă mereu că nu aveam voie să îngrop darul care mi-a fost dat – fie el cît de mic.

Însă darul trebuia căutat...