OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ati observat ca atunci cind se anunta ca cineva a murit, diferitele cunostinte sau chiar oamenii mai mult sau mai putin straini se intereseaza imediat asupra cauzei mortii. Graba lor, parca, vrea sa se asigure ca exista o cauza a decesului bine definita si, mai ales, evitabila. Par mai linistiti daca le spui ca respectivul sau respectiva a disparut de pe urma unui accident sau a unei boli unde au avut o raspundere oarecare. De pilda, ni se pare mai acceptabil ca cineva sa fi sucombat de pe urma unei boli unde alcoolul, drogurile sau vreun alt „viciu“ au avut un rol. La fel, ne pare mai suportabil ca cineva sa fi murit la batrinete. In schimb, exitusul subit, fara vreun semn prealabil, inexplicat, sau accidentul intr-o situatie cind victima era lipsita de cea mai mica posibilitate de a anticipa sau de a se feri, in fine, moartea unui tinar, a unei femei frumoase si iubite, precum mitologica Euridice, a unui copil inocent – toate acestea ni se par scandaloase, aproape inacceptabile. Cei frumosi, tineri si fericiti, precum regina Alcestis, ar merita pesemne sa traiasca chiar in locul altora, asa cum gindea sotul ei, Admetos, cautindu-i infrigurat un inlocuitor – inclusiv printre propriii parinti de „virsta a treia“ – pentru a se cobori in locul ei la Hades. De parca ceilalti – mai batrini, mai hirsiti, mai gusati – s-ar fi facut mai mult vrednici de moarte!
Ne-am simti, asadar, mult mai impacati daca moartea ar fi o retributie pentru erori si crime. Incercam sa deslusim din intimplarea fatala un sens si ne displace daca nu-l aflam. Iar atunci cind putem sa traducem totul in termenii dictonului cinic „mortul e de vina“, rasuflam usurati…
Adevarul e ca, in sinea noastra, nu ne putem consola cu ideea ca moartea este inevitabila dar si democratica; exista parca in noi o instanta incapatinata; ea ne afirma cel putin pe noi indestructibili, cit timp sintem sanatosi, si spera ca vom redeveni indestructibili, daca nu mai sintem. Evident, stim pozitiv ca orice am face, vom muri; dar ceva in sinele nostru cel mai adinc s-a impotrivit mereu din rasputeri sa accepte aceasta realitate.

De ce atunci mor, totusi, toti oamenii, daca ar fi sa judecam in termenii acestei instante incapatinate? Explicatia la indemina: fiindca au gresit! Sau fiindca li s-a facut un rau! Mii, zeci de mii de ani, fiintele omenesti au crezut ca moartea, cind nu e un asasinat, e expresia unei pedepse pentru o crima comisa – pedeapsa individuala sau colectiva: „Si a spus Iahve-Elohim: Omul a ajuns ca unul dintre noi cunoscind binele si raul; si acum sa nu-si intinda mina si sa ia si din pomul vietii si sa manince si sa fie viu in veci“. In consecinta, Iahve-Elohim pune de straja heruvimi cu sabie de foc ca sa pazeasca accesul spre gradina Eden, unde se afla pomul vietii.
Pentru omul primitiv – ne spun antropologii –, aproape orice moarte este accidentala sau intentionata, adica omor, si nu exista, de fapt, moarte „naturala“. Ori un vinator a fost sfisiat de un animal salbatic, ori a pierit de lancea unui dusman; ori, mai ales, descintecul unui vrajitor rau a adus o boala asupra-i si l-a rapus. Ori a jignit vreun spirit, vreun zeu sau vreun demon care s-a razbunat. Si azi se mai crede, pe la tara, ca o moarte mai neobisnuita este consecinta unui descintec sau a unui blestem. Apoi zeii – cum stiau vechii greci – sint invidiosi pe cei tineri si frumosi. Asa le striga divinitatilor infernale Orfeu (in opera lui Gluck): „Voi giammai commove né beltà, né gioventude“, de parca unii ar trebui sa aiba privilegiul sa nu ajunga in republica democratica a mortilor!

Faptul ca nici pina azi nu ne impacam cu gindul ca „moartea e naturala“ explica de ce sintem in continuare profund emotionati de poemul lui Ghilgames, la cel putin patru mii de ani de cind el a fost compus. Sfirsitul lui Enkidu, prietenul sau, il umple pe Ghilgames de disperare, dar nu atit din iubire pentru acela, cit fiindca isi da seama ca nimeni, nici macar el insusi, un mare erou, mare rege si fecior de zeita, nu poate ocoli moartea. Fireste, faptul ca robii sai mureau nu il impresionase niciodata. Dar el, Marele Sef, leader maximo, cum o sa moara, vorba Ecclesiastului, la fel ca orice dobitoc? Decide sa sfideze conditia democratica a mortii si calatoreste pina la capatul lumii, acolo unde locuieste Utnapistim, supravietuitorul Potopului, caruia ii cere leacul nemuririi. Caci daca moartea e urmarea unei pedepse, a unui blestem sau a unui accident, atunci trebuie sa existe o cale de a o invinge, mai ales daca nu esti chiar un simplu contribuabil! Strins cu usa, mos Utnapistim consimte sa-i dea leacul nemuririi – ambrosia (etimologic: „nemuritoarea“), cum o vor numi grecii –, cu conditia ca Ghilgames sa vegheze sapte zile. Bineinteles ca leader maximo adoarme repede ca un prunc leganat si in felul acesta are dovada ca moartea este inscrisa adinc in fiinta sa, la fel ca fratele sau mai blind – somnul.

S-au mai inventat, in urma, si alte ambrosii: cintecul lui Orfeu, mumiile egiptene, singele lui Isus, misterele initiatice, elixirele magice ale alchimistilor, ba chiar si ademenirea frumoasei Callipso, „divina intre zeite“, care ii promitea lui Odiseu nemurirea, daca ar ramine la sinu-i si ar uita de patrie si de soata Penelopa. Mai tirziu, marile metafizici religioase au conceput, in chip de ambrosie transcendenta, doctrina sufletului nemuritor. De unde initial sufletul – asa cum o atesta si etimologia sa – nu era decit un „suflu“, era doar rasuflarea racoroasa (psychos = „raceala“ in greceste, de unde psyche = „suflet“), mai tirziu suflului i s-a conferit demnitatea de esenta indestructibila si imateriala a sinelui. Aflam in Phaidon al lui Platon ca doctrina dualismului suflet-corp era, in 399 i.d.Ch., cind Socrate e servit cu cucuta, relativ noua si uimitoare. Succesul ei – ca ambrosie – a fost considerabil, caci parea ca se explica astfel, pe de-o parte, faptul ca nu ne putem accepta moartea, cit si faptul ca ea, totusi, este inevitabila.
Si totusi, vechea credinta ca nu exista moarte naturala a supravietuit. Pentru crestini, sufletul celui ticalos este expediat in Infern, unde sufera un fel de a doua moarte; in schimb, cei nevinovati, care totusi mor, bietii, sint urcati in Cer, unde sint rasplatiti cu o a doua viata – eterna. Democratia mortii, certificabila aici, este anulata dincolo, unde controlul faptic lipseste!
„Ambrosia“ este si azi la moda, la fel ca oricind: unii spera ca prin criogenie le vor supravietui stranepotilor; altii isi pun speranta in ingineria genetica, care le-ar putea inlocui organele, butasite prin clonare, pe masura ce acestea s-ar uza. Exista savanti care cred ca exista o gena a batrinetii si ca, daca o plivesti ca sa nu ne mai stea in cale, disparitia poate fi aminata indefinit. Ambrosia ramine, ca si in paleolitic, inepuizabila in procedee ridicole. Inteleptul Ecclesiast ar putea si azi sa se intrebe:
„Stie oare cineva daca duhul omului urca spre cer si cel al dobitocului coboara in pamint?“
Intrebare retorica… Toti stim.