OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cindva, Horatiu credea ca se stirneste risul atunci cind un pictor reprezinta o fiinta compozita – cap de om asezat pe un grumaz cabalin – sau cind acelasi picteaza o Sirena – femeie „frumoasa sus“, dar al carei trup „se termina oribil (turpiter) cu o coada neagra de peste“. „Vanae species“ sint acestea – se revolta poetul latin in Arta poetica –, adica specii vide, fara echivalent in realitate, ce se nasc ut aegri somnia, precum „visele de om bolnav“. Pesemne ca Horatiu era frustrat ca nu i se daduse ocazia sa admire la Sirena „frumoasa sus“ o pereche de picioare pe masura, si de aici pledoaria lui pentru „adevar“. Dar vorba altui roman – celebru pentru altceva decit Horatiu – „Ce e adevarul?“.

Cel putin pina cind Buffon, in secolul al XVIII-lea, a descoperit de ce Natura nu poate suda un cap de om pe un trup de cal (Centaurul ar avea serioase probleme de digestie, deoarece dintii omului nu sint facuti pentru mestecarea trifoiului, iar stomacul calului nu poate mistui cartofii prajiti), chestiunea adevarului monstrilor era mai curind confuza. (Si de fapt a ramas, in buna masura, si pe mai tirziu.) Ce e real si ce nu pe cararile bestiarului?
Nu sint deloc convins ca pentru cei vechi clasificarea era simpla si clara. In prima sa incercare, Heracle omoara Leul din Nemeea, iar in a doua – Hydra din Lerna. Sa fi fost primul o fiara reala, in vreme ce cu cea de-a doua pasim in gradina fanteziei? Nu cred ca cei vechi faceau asemenea distinctii pedante. Leul, precum si Hydra erau monstri, adica, literal, aratari (de la lat. monstrare – „a arata“), lighioane nemaivazute prin forta si ferocitate. Ca erau sau nu „compuse“ din piese ale altor vietati putin conta, asa ca era greu de stabilit dintre ele ce va fi fost „simplu“ si ce „compus“.

Ca proba, celebra Strutocamila a lui Cantemir: toata lumea crede ca Strutocamila era o concrescenta impotriva naturii dintre Strut si Camila. As! „Strouthokamelos“ inseamna in realitate, in greceste, pur si simplu „Strut“; iar literal cuvintul – un compus, desigur – inseamna „Vrabiocamila“, de vreme ce prima parte – „strouthos“ – inseamna „vrabie“. (Adica o vrabie mare cit o camila, dar si cu git de camila!) Sa spunem atunci ca „Vrabiocamila“, alias Strutul este el insusi o concrescenta impotriva naturii? Depinde. Din perspectiva arhaica, ar fi totusi o caracterizare la obiect. Oricum, de ce numita Vrabiocamila ar fi o „aratare“ mai nefireasca decit sint Sirena, Harpia sau Licorna? Cititi-i descrierea in Cartea lui Iov si veti avea de ce sa va minunati: se spune acolo ca dinsa e „dama bine“ cu pene superbe, dar, mama rea fiind, „isi lasa oul pe pamint, doar el sa-l incalzeasca si sa-i scoata puii“1. Uita de primejdia ce-i paste pe pui „de parca nu ar fi ai ei, putin pasindu-i daca s-a trudit degeaba“.

Explicatia acestei „monstruozitati“ de caracter este ca „fara cuget a facut-o Domnul nehotarindu-i multa chibzuinta“. Si totusi, se dau compensatii si pentru neghiobie: asa proasta cum e, Vrabiocamila e picioroanga: „Si totusi, cind se-nalta si porneste, face de ris pe orice cal al calaretului lui“.
Avem de-a face cu o fiara „reala“? Sau cu un „vis de bolnav“? Dar daca e „reala“, cum sa-i explicam enigma? De exemplu, de ce e ea atit de natinga, in schimb, de ce, tot dupa Cartea lui Iov, i s-a dat Cocosului „dar de prezicator“? Apoi, de ce Caprele salbatice se chinuiesc cu puii lor, pe care mai tirziu, cind cresc, ii lasa sa plece fara a mai sti de ei? Dar Calul? Cum de „sare el ca lacusta“? Cum de necheaza el la chemarea trimbitei de razboi, grabindu-se sa se repeada intr-o lupta ce nu-i a lui si din care el nu are nici un cistig? Si, mai ales, pentru ce e el „atita de frumos“? Alte enigme, ale altor aratari!

Traditional, „aratarile“ locuiesc pe meleaguri indepartate: India sau Arabia era locul de bastina al Traghelafilor (Caprocerbii) sau al Cinocefalilor (Capiciinii). Nu e o lege. Alte dihanii locuiesc in Egipt, precum Hipopotamul – adica mai pe romaneste Caloriul. In Cartea lui Iov, Caloriul e numit Behemot – forma gramaticala ebraica de plural ce s-ar traduce literal prin „Vitele“. Dar cum e la chip Behemot, alias Vitele, alias Caloriul?
„Coada ii este tare ca de cedru,
Vinele coapselor ii sint bine innodate,
Sira spinarii lui – o teava de arama,
Oasele le are tari ca otelul calit.
E cel mai maret lucru facut de Dumnezeu.“
Si totusi, asa ca un Panzer cum e, Behemot ramine doar o vita gigantica: paste iarba „ca boii“ si Ziditorul „i-a pus, cu sabia, oprelisti,/ Nu i-a ingaduit sa urce sus, in munti/ Unde salbaticiunile se joaca in voia lor“.
Astfel ca „aratarea“ ramine cufundata in mlastini si riuri, o jiganie de spaima ce, desi poate sorbi tot Iordanul ca pe o galeata, pare ca nu stie ce sa faca cu puterea sa nemasurata, decit sa rumege si sa zaca toata ziua in mil. Nu-i de neinteles si enigma Caloriului?
Ce este, atunci, un animal fantastic? E o „aratare“, e ceea ce iti desteapta mirarea, uluirea, ba chiar o spaima religioasa, simtamintul ca te afli inaintea lui „das ganz Andere“, cum scria Rudolf Otto. Unde gasesti haladuind astfel de jivine? Pretutindeni: printre cedrii Libanului, in apele Oceanului, unde se ascunde enormul Leviatan, ori pe cer unde, spune tot autorul lui Iov, Orion „are cingatoare“, Pleiadele „au capastru“, iar Ursa Mare cu puii ei „e minata la drum“. Si – de ce nu? – iata-le si azi si printre fosilele din muzeele de stiinte naturale. Caci de ce ar fi mai ireale Vrabiocamila sau Caloriul decit o Tunetosopirla (Brontosaurus) sau un Sinodinte linos (Mastodontus)?

Cine e, deci, lighioana, cine aratarea, care-i dihania? Unde s-o cauti, cum s-o detectezi, dupa ce fel de semne s-o identifici? Totul sta in felul cum privim, sta in cita curiozitate mai punem in ochi, in cita spontaneitate mai pastram in uitatura. Sintem blazati? Vrabiocamila redevine strut. Pegas redevine mirtoaga.
Dar, daca privirea se desteapta, iata ca uimirea reincalzeste supa cam sleita a lumii: Aratarea revine la viata: ea este cind „Boul cu minte“ sau „Vulpea diplomata“ ale lui Eminescu din Epigonii, cind Femeia frumoasa sus si ihtiomorfa jos a lui Horatiu, cind Behemotul enorm al lui Iov toropit bovin in mijlocul clisei, cind Cocosul ce cinta profetíi in mijlocul ograzii. La fel patise, odinioara, si Alcibiade, care, in exaltarea lui etilica, credea a fi vazut in amicul lui, Socrate, pe Silen: aratare teribila, ciudata – in sine de o frumusete si o putere de nespus cufundate insa in clisa sluteniei…


1 Citatele din Cartea lui Iov apartin versiunii lui Petru Cretia, Cartea lui Iov, Ecclesiastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cintarea Cintarilor, Bucuresti, 1995.