OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De unde le-o fi venit oamenilor ideea caraghioasa de a-l desemna pe conducatorul statului cu vocabula „capul statului“ – sau, cu un neologism luat din franceza, cu acelasi sens, „sef de stat“ (chef=cap, din latinescul „caput“)? La urma urmelor, nu-s nici acum si nici n-au fost vreodata chiar asa de mintosi diferitii prezidenti, lideri maximi, fuehreri, duci sau cum le-o mai fi zis! Dimpotriva, judecind dupa toate nefericirile ce cazura pe capul nostru, fie si numai in tarisoara, nivelul lor intelectual a mers de la mediu spre jos, iar ideile fixe si obsesiile megalomanice de la mult spre exceptional.
Sigur, veti zice, dar functioneaza aici o straveche metafora organicista a statului: „capul“ are functia de element deliberator, diriguitor, in timp ce trupul, miinile si picioarele fac oficiul de „oameni ai muncii din fabrici si uzine“. Al Mare gindeste, ai mici asuda!

De fapt, cred ca, intr-un trecut ceva mai indepartat si fata de care eu unul am devenit de curind nostalgic, lucrurile stateau cu mult mai simplu: fereasca Sfintul ca seful sa fi fost cel mai destept in stat, cind el era numai cel mai mare la stat (vorba proverbului – „prost sa fii, da’ sa ai putere“)! Ca-i asa ne-o spune chiar Scriptura: cind israelitii si-au dorit un rege, profetul Samuel n-a gasit altceva mai bun de facut decit sa-l unga cu mirul sfint pe Saul Veniaminitul, despre care aflam ca „era mai inalt decit tot poporul cu un cap, ba chiar si cu mai mult“. Prezentindu-l in fata electoratului, Samuel zise: „L-ati vazut pe alesul Domnului si ati vazut ca nu mai e altul ca el (adica asa de inalt) printre voi toti!“ La care norodul, coplesit, ce sa mai zica decit: „Traiasca regele!“. Ce vremuri simple si frumoase! Vine unul cu un cap mai inalt ca toti si ala e „capul“! Nu-i firesc?
Totusi, suprematia capului in metafora organicista a statului nu s-a impus fara unele controverse si fara a aparea unii rivali destul de importanti. Dovada, mai intii, fabula nascocita cindva de Menenius Agrippa.

Se spune ca, atunci cind plebeii Romei s-au saturat de patricieni si s-au retras cu catel cu purcel pe un munte in afara orasului, decisi sa faca „separatism teritorial“, un nobil roman, Menenius Agrippa, i-a convins sa renunte la secesiunea antinationala, comparind statul cu un organism, unde supusii sint membrele (pina aici nimic deosebit), iar conducatorii sint… stomacul, asta, vezi bine, fiindca istoria cu ciolanul era cunoscuta si de catre stramosii nostri. Or, zicea Menenius, daca stomacul piere, pier si membrele care nu mai sint hranite de stomac. Ergo, membrele sa faca bine sa care de mincare stomacului, fiindca altminteri e nenorocire, se duce tara pe copca! Ergo iterum, judecind dupa Menenius – dar si dupa semnele cintarului, nu vedem pentru ce nu i-am numi pe conducatori, sau macar pe unii dintre ei, „burti de stat“ in loc de „sefi de stat“. Am putea vorbi, fireste, si despre „burti de guvern“ in loc de „sefi de guvern“ si asa mai departe.
Oricum, faptul ca regele sau seful cel mare e cel care maninca si bea cel mai strasnic – ca are si cu ce, ca are si ce – s-a impus de multe ori in detrimentul „capului“. Ahile era cel mai mare si mai inalt dintre razboinicii ahei, pe linga ca era si „iute de picior“, dar Agamemnon era, cel putin, „stomacul“; la el venea prada cea mai bogata care se impartea dupa jefuirea vreunei cetati cucerite. Totusi, lucrurile nu stateau chiar asa de linear: fiindca in ce consta mai ales prada in acele timpuri aspre? Erau vite, arme, obiecte pretioase, fireste, dar mai erau neaparat si femei. Spre pilda, Chriseis, fata frumusica, despre care Agamemnon pretindea ca nu era mai prejos decit soata-i, regina Clitemnestra, in nici o privinta, ba – zice Homer – si la smotru in casa era la fel de apta!

Asa ca a venit momentul sa recunoastem ca, in procesul desemnarii conducatorului, alaturi de cap si de burta, mai vine sa-si ceara drepturile si un alt organ. Si pretentia aceluia era, cel putin cindva, foarte serios intemeiata!
Etnologii au descoperit, astfel, de mai multa vreme, ca existau triburi in Africa care credeau ca de virilitatea regelui depindea bunastarea regatului, fertilitatea turmelor si a pamintului. Si prin China existau astfel de credinte. Munca cu haremul era, deci, in ansamblul economiei nationale respective, cam ce e azi ordonanta de urgenta. Dar cind regele incepea sa doarma mai mult, o data cu virsta – lucrul era aflat de la cadinele lasate nefolosite – insemna ca se cerea o schimbare de regim. Pe regele batriior mi ti-l omorau si era inscaunat un june si potent succesor.

O amintire a acestor obiceiuri cam barbare se va fi pastrat de asemenea in Biblie, unde aflam ca regele David a trebuit, la un moment dat, sa fuga din Ierusalim, din pricina unui fel de „mineriada“, condusa chiar de fiul sau, Absalom. Pentru ca acesta nu prea stia cum sa-si legitimeze uzurparea, consilierul sau, Ahitofel, ii dadu acest sfat admirabil: „Intra la ibovnicele tatalui tau pe care el le-a lasat sa-i pazeasca casa si intreg Israelul va auzi ca l-ai rusinat pe tatal tau si se vor intari bratele tuturor sustinatorilor tai“. Iar beizadeaua ce sa faca? Urmeaza sfatul intelept si „intra“ la haremul parintelui sau – zice sfinta scriere – „sub privirile intregului Israel“. „Traiasca regele“, va fi strigat, incintat, poporul muncitor cu aceasta ocazie, vizionind, in direct si la o ora de virf chiar si fara PRO TV, evenimentul, lovitura de stat, revolutie, ce va fi fost, si aclamindu-l pe noul „cap al statului“ – adica, vorba vine „cap“…

…Vremuri de mult apuse, binecuvintate! Pe atunci, lipsea, de buna seama, confuzia cea mare de azi: nu tu campanie electorala costisitoare, nu tu demagogie fara limite, nu tu vot numarat manual sau cu masini la mustata, programe ametite si contradictorii, averi cheltuite pe afise si emisiuni la TV, clipuri neroade, discutii in direct ca la dirigentie, si, mai apoi, nu tu presedinti indoielnici, cind nu de-a dreptul detestabili, rezultati din plictisul, inconstienta, ignoranta, inversunarea sau, pur si simplu, din neatentia electoratului!
Cit de usor si simplu se faceau in vremea aceea veche si nobila conducatorii de stat, de cetate, de trib! Criteriile erau limpezi, principiile indiscutabile, procedurile fara cusur: o masuratoare, o numaratoare, doua, si gata, lua puterea cine era fie cel mai mare, fie cel mai mincau, fie cel mai barbat. Si mai ales si de preferinta, cine avea toate daruirile, tustrele laolalta! Iar norodul ce sa spuna? Racnea mereu fericit: „Traiasca regele“!