OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa ce am vazut ca, la inceputul-inceputurilor, „scoala“ a fost „recreatie“, ne-am mai mira oare de ceva? Si mai ales cind e vorba tocmai despre „clasa“! Judecind dupa unele indicii, comportamente si gesturi specifice actuale, n-am fi totusi prea uimiti, daca „clasa“ ar fi fost denumirea favorita data de un popor arhaic si prevazator pentru „hoarda“, sau „trib de salbatici“. Cit despre „clasici“ – vocabula ce astazi desemneaza pe acei mari oameni care sint citati continuu, dar cititi aproape niciodata – acesta ar fi putut fi la origine un cuvint care, eventual, denumea „vechiturile“, „praful strins de la o anumita grosime in sus“; sau, daca ne ghidam dupa faptul ca autorii clasici sint portia zilnica a scolarului diligent, „clasic“ va fi insemnat mai curind „instrument de tortura“, ori chiar, prin metonimie, „executie publica practicata in mod dezinteresat cu scopul de a salva sufletul rau-facatorului.“
Ei bine, nu – acestea sint ipoteze false: „Clasa“ (classis) nu insemna nici „trib“, nici „ hoarda“, nici „tortura“, ci „flota“, si inca romana. Asadar, ca sa aflam un fir director in generalogiile noastre semantice – ginditi-va, va rog, numai la ordine, disciplina, „asculta comanda la mine“, „visliti in ritm de toba“, batalii navale, cirlig si podet, „perfidia plus quam Punica“, „mare nostrum“ etc. Iar „classici“, sau „milites classici“, evident, erau mai ales soldatii care serveau pe navele de razboi romane – azi anglo-saxonii le-ar spune „marines“!

Vocabula vine, se pare, din Grecia, mai exact din „Magna Graecia“, cum numeau romanii numeroasele colonii grecesti din Italia. Locuitorii acestor colonii erau dorieni de neam, astfel ca acolo unde atenienii spuneau „klesis“ (cu un e lung), dorienii – deschizind gura mai mult (erau oameni cu posibilitati masticatorii mai mari) – pronuntau „klasis“ (cu a lung). Or, „klesis“ sau „klasis“, derivat al verbului kaleo – „a chema“, insemna „chemare“, „apel“, uneori „denumire“. In Omul politic, Platon il intrebuinteaza in cadrul metodei diviziunii ori „dierezei“: de pilda, cind vrea sa opuna unei categorii unitare, cum ar fi „elenii“, o multiplicitate umana unificata doar „printr-o denumire unica“ (mia klesei): „barbarii“.

Or, printre barbari, mai erau si romanii. Acestia, nepricepind nimic din dialectica si diereza, au militarizat imediat cuvintul: „classis“ a desemnat mai intii corpul recrutilor chemati sub arme, adica contingentul, apoi, in epoca timpurie, armata in ansamblu, dar mai tirziu, mai ales flota de razboi.
Or, fiindca, pesemne, intr-un contingent militar, toti soldatii poarta aceeasi uniforma si aceiasi bocanci, sint toti tunsi chilug, maninca toti aceeasi ciorba de neuitat si au toti cam aceeasi virsta necoapta, classis a fost imediat asociat ideii de „categorie omogena“, „clasa de obiecte mai mult sau mai putin la fel, de preferinta de fabricatie recenta.“ O astfel de „clasa de obiecte mai mult sau putin la fel de fabricatie recenta“ a devenit, cu timpul, si „clasa de elevi“. In epoca moderna mai ales, bine tinuti in friu, dresati cum o cereau regulamentele scolare, inspectorii si ministrii, si indoctrinati, in asa fel incit sa capete toti cam aceleasi idei fixe si luminoase despre „maretia natiunii respective, „luptele eroice ale stramosilor“ si „rautatea strainilor“, baietii respectivi (mai tirziu si fetele) au fost bine omogenizati ideologic, ca urmare a „clasificarii“, chiar inainte de a fi incolonati militar.

Asocierea de idei intre clasa scolara si militarie a obsedat multa vreme pe educatorii statelor moderne, pina a sfirsit prin a fi frecvent si puternic contestata in ultimele decenii in Occident, si in ultimul deceniu, chiar si la noi. Dar ceva tot mai persista in aer din parfumul martial, delicios, de „classis Romana“, mai ales atunci cind, spre disperarea scolarilor, dirigintii ameninta cu exmatricularea pe cei care nu sint tunsi reglementar, ori pe cei sau pe cele care s-au rebelat impotriva uniformei.
Dar cum de ajunsera „soldatii marini“ (classici) clasici? Fie pentru ca tocmai ei erau scriitorii oferiti in „clasa“, drept ciorba zilnica de la cazanul lectiei, fie, mai curind, pentru ca formau si ei o „classis“ – o categorie omogena de autori. Omogenitatea se referea la o anumita, pretioasa calitate: ei erau de „clasa intii“, adica cei mai apti sa fie imitati, instrumentati, interpretati, citati, furati, rastalmaciti, reconditionati, prescurtati, schematizati, tunsi, forfecati, frizati, incazarmati, lichidati si, dupa nevoi, resuscitati. Potrivit vorbei pictorului Ingres, „clasicismul“ – adica „flota clasicilor“ – „este un prea generos tezaur, de unde oricine poate lua ce doreste“. Ti s-a luat! Nemtii, printre altii, au fost maestri la asta: lui Haydn i-au furat tema blinda a unui cvartet de coade facind din ea „Deutschland, Deutschland über Alles“, iar pe Nietzsche l-a furat postum sora-sa, transformind, cu foarfeca si lipiciul pe texte, un anti-nationalist vehement intr-un nationalist furibund.

Iata deci cum, precum vechii „milites classici“-i pe puntea flotei de razboi, clasicii artei, literelor sau filozofiei sint fortati sa strige „prezent“ la apelul marimilor – in chip de consuli si prefecti functioneaza acum puzderie de critici, interpreti, ideologi, academicieni, preotime, dascalime cit incape. „Chemati“ sa slujeasca numai sensul bun al istoriei, incorporati sub drapelul spiritului, ei trebuie sa „dea totul“ atunci cind „patria“, „cultura“, „marile imperative ale istoriei sau ale neamului“ o cer: in fapt, intind bietii, fara sa se poata opune, legitimari pentru orice ignomie, justificari pentru orice insanitate.
In schimb, posteritatea recunoscatoare le ridica atit „classici“-lor, cit si clasicilor monumente de marmura, unde stoluri de copii imbujorati depun coroane de flori, le dedica numele unor piete si strazi (bineinteles, numai dupa ce s-au terminat numele marilor regi si barbati de stat), sau ii nemureste prin cartile de citire sau in filme. Dar asta neaparat dupa ce si unii, si ceilalti nu mai sint vii de mult…