OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Credinta ca un om, prin simplul fapt ca este supus unei judecati, este deja dovedit vinovat, ba chiar vinovat de crime grave, trebuie sa fie deopotriva veche si inradacinata in spiritul colectiv. Si, de asemenea, tot asa de veche pare a fi si ideea ca pedeapsa este instrumentul prin excelenta al educatiei. Fapt este ca omul ramine o fiinta barbara in fondul sau, iar sulemenirea aplicata de civilizatie se mentine subtire si fragila. Vedem asta in zilele acestea: este suficient ca un demagog sa promita ca in 48 de ore ii va pedepsi pe toti cei pe care el ii desemneaza drept „criminali“ – masura barbara si violind toate conditiile unei justitii normale – ca el sa fie urmat de sute de mii de oameni frustrati si insetati de razbunare. Pentru acestia, s-ar parea ca desemnarea publica a unui concetatean drept „criminal“ ajunge pentru a-l considera vinovat fara alta judecata si fara a-i ingadui sa se apere in conformitate cu legea. Apararea, dupa ei, n-ar fi decit o dovada in plus a vinovatiei, dupa principiul „qui s’excuse s’accuse“.
In greaca clasica, krima era, inca, un cuvint „nevinovat“: derivat al verbului krino, care inseamna „a distinge“, a „separa“ si de aici „a judeca“ in toate sensurile, krima desemna in prima instanta rezultatul actiunii verbale: „judecata“ sau, mai tehnic vorbind, „verdict“. „Verdict“ la modul general, nu neaparat in sens juridic, ci si literar, de pilda, si nu neaparat negativ si incriminator, ci si pozitiv si disculpator.

Iata insa ca, in traducerea greceasca a Vechiului Testament – Septuaginta –, realizata, dupa traditie, la Alexandria in secolul IV inainte de Cristos, din porunca regelui Ptolemeu Filadelful, termenul krima incepe tot mai mult sa semnifice „verdict negativ“, adica de fapt „condamnare“. Acest sens este preluat de limba Noului Testament. Criticindu-i pe farisei pentru ipocrizie, Iisus spune, la un moment dat, urmatoarele, in traducerea foarte expresiva a lui Gala Galaction (Marcu 12,40): „Ei care maninca de istov casele vaduvelor si de ochii lumii se roaga indelung, prisoselnica osinda vor lua“. Cuvintele grecesti sint „perissoteron krima“ – adica o condamnare cu virf si indesat. Se vede bine ca, departe de a mai insemna „judecata“, „verdict“, „discernere intre bine si rau“, krima a ajuns sa insemne aici in exclusivitate „osinda“, „pedeapsa“. Ceea ce statea cindva in cumpana a fost deja decis si ceea ce era discutabil si argumentabil a fost hotarit. Iar hotarirea e pururea in defavoarea acuzatului. Omul, fie si numai adus la judecata, a ajuns deja si condamnat. Ca regula generala, o judecata devine un verdict, iar verdictul se identifica cu osindirea!

Din acest moment, nu a mai fost nevoie decit de un pas pina la sensul modern si el a fost facut de romani. Condamnarea, pedeapsa nu mai au acum nici macar un caracter subiectiv si, ca principiu, failibil sau chiar arbitrar. Nu numai ca, atunci cind isi exercita autoritatea, judecatorul obligatoriu condamna, dar el, cita vreme exprima autoritatea suveranului – rege, dictator, imparat, nici nu poate gresi. Condamnarea devine urmarea necesara, obiectiva, ineluctabila a erorii, a delictului, a „crimei“. Condamnarea nu mai poate fi nedreapta, deoarece puterea care o exprima nu admite ca s-ar putea afla in eroare. Sentinta de condamnare se asociaza atunci indisolubil unei fapte rele si, precum un stigmat, ajunge ea insasi consubstantiala faptei. Krima, devenit in latina crimen, va insemna pur si simplu „fapta rea“, „delict grav“.
Sensul acesta trece in limbile moderne ca franceza sau engleza. Noi am luat cuvintul cu sensul sau, probabil din franceza, dar i-am accentuat intrucitva sensul special si caracterul negativ. „Crima“ inseamna la noi mai ales „omor“, „omucidere“, adica delictul cel mai grav, in fond. In plus, a aparut si o schimbare de gen: neutru in greaca si latina, crime este masculin in franceza, dar in romana a fost trecut la feminin. La noi, prin urmare, „crima“ e femeie. (Ca si „minciuna“. „Adevarul“, in schimb – se putea altfel? –, e „barbat“ in romaneste, invers decit in franceza, germana, latina, greaca sau ebraica!)

De la libera discernere la judecata, de la judecata la verdict, de la verdict la sentinta de condamnare, de la aceasta la delict, ce e inteles tot mai mult ca delictul suprem: omorul – acesta este drumul „crimei“. Drum sinistru, fara indoiala! Parcurgindu-l, vedem expuse sumar si simplu urmele lasate in peisajul semantic de actiunea multiseculara a prejudecatilor colective si a spiritului gregar. In ultima instanta, regasim acolo, sedimentata in limba, prezenta barbariei celei de obste, aflata mereu la pinda, asteptind sa adoarma veghetorii civilizatiei. Ceea ce nu intirzie sa se intimple, vai cit de adesea!