OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„La inceput a fost Cuvintul“. Apoi – a urmat Greseala. De traducere, de interpretare, de intelegere. Intr-adevar, textul grec originar al acelui crestin semi-gnostic, cunoscut de posteritate sub numele de „evanghelistul Ioan“, zice, la locul respectiv, „logos“ (En arche en ho logos). Ieronim, interpretul latin al Scripturilor, a tradus eronat, sau cel putin extrem de fortat, prin „verbum“ (deci „cuvint“, „vorba“) un termen care insemna aproape orice avea o legatura cu limbajul articulat, numai „cuvint“ (adica substantiv, verb, adjectiv, interjectie etc. luate izolat) – nu. Similar au procedat si multi alti traducatori ai Evangheliilor, ca de exemplu Luther sau traducatorii romani. Or, „logos“ insemna, in principal:
1) discurs articulat, cu sens, alcatuit, minimum, dintr-un subiect si un predicat; 2) expresie verbala in general, cuvintare, spusa; 3) sens, semnificatie; 4) proces interior al gindirii, rationament; ratiune, logica discursului; 5) ratiune in general, ratiune universala; 6) regula, lege, principiu, temei; 7) raport matematic; 8) proportie; 9) calcul, socoteala, cont; 10) definitie; 11) esenta; 12) compozitie literara in proza; 13) discurs rational si nu mitic etc.; 14) argument, teza, expunere de motive; 15) subiectul discursului.

Dar exact „cuvint“ in sens propriu – adica o parte separata de vorbire, precum numele sau verbul – „logos“ nu vrea sa insemne niciodata! Sa fi fost preasfintul traducator (ca si altii care l-au urmat) un ignorant al limbii eline? Citusi de putin! Ieronim carturarul stia bine ca „logos“ nu se poate traduce prin „verbum“, dar Ieronim teologul avea, cum se spune azi, „o alta agenda“ si aceasta detinea prioritatea. Cred, deci, ca el era influentat de pasajele din primele versete ale Genezei, unde Dumnezeu se pune pe facut lumea strigind in gura mare citeva „cuvinte-cheie“: lumina, intuneric, cer, ape, barbat, femeie etc., pe toate insotindu-le de predicatul „sa fie“. „Si a fost!“ Era, acolo, la lucru o arhaica viziune, ce considera ca rostirea numelor juste ale lucrurilor poate chiar produce lucrurile respective. Viziunea fusese ironizata de Socrate in dialogul platonician Cratylos.
Numai ca autorul micului poem despre „logos“ – vreun iudeo-crestin care prelua semnificatia lui „logos“ din Philon din Alexandria si din filozofii stoici – nu se gindea citusi de putin la magia „numelor juste“.

Omul – despre care multi se indoiesc ca a scris si restul Evangheliei atribuite miticului apostol Ioan – era adeptul unei gnoze iluministe a ratiunii cosmice, un fel de spinozist inainte de Spinoza. Eventual, Ieronim, barbarul de latin, ar fi trebuit sa traduca pe „logos“ macar prin „sermo“ (discurs, vorbire). Probabil insa ca cel mai propriu ar fi fost termenul „ratio“ (raport, ratiune, argument, temei) si atunci (iarasi talmacit ulterior ceva mai fidel si in acelasi sens, in diferite limbi europene moderne, printre care si in romaneste) binecunoscutul text ar fi putut sa sune cam asa:
„La inceput a fost ratiunea, iar ratiunea era la Dumnezeu si ratiunea era Dumnezeu… Toate au fost create in temeiul ratiunii, iar fara o ratiune nu exista nimic. In ratiune se afla un principiu vital, iar acesta era lumina «cunoasterii» omenesti. Lumina «cunoasterii» straluceste in intunericul «ignorantei», iar intunericul n-a reusit s-o opreasca.“
Numai ca, pentru crestinii primelor veacuri, traducerea din greaca sau ebraica a Scripturilor era dominata de premise teologice – azi am zice „ideologice“. Trebuia demonstrat cu orice pret ca Mesia-Cristos fusese anuntat in scrierile sfinte ale evreilor, iar pentru a impune aceasta idee nu era de respins sublinierea anumitor paralelisme si echivalente intre cele doua Testamente, ba chiar construirea paralelismelor acolo unde acestea erau inexistente. Daca cel Vechi se deschidea cu cuvintele „la inceput“ (beresit), Evanghelia in versiunea lui Ioan avea, de asemenea, drept prime cuvinte: „la inceput“ (en arche). Iar daca, imediat, Facerea sugera rostirea Cuvintelor divine, iata ca si Ieronim va traduce pe „logos“ prin „verbum“ (cuvint), pentru a sustine, dincolo de legitim, obsesivul sau paralelism.

Ca in felul acesta, sensul autentic a devenit obscur, n-a mai contat! Si in general, ce conteaza cerinta fidelitatii de interpretare, in fata cerintelor majore fie ale Bisericii, fie ale Istoriei, fie ale Natiunii ori ale Statului etc.!
Ei bine, in pofida tuturor acestor marimi, noi spunem ca sensurile originare conteaza, asa cum are importanta si felul in care ele s-au schimbat, si felul in care ele au fost vremuite de intemperiile confuziilor omenesti. Nu doar „Cuvintul“ ne intereseaza, ci si, mai ales, cuvintele, bietele cuvinte hartuite, tocite, pacalite, ba chiar falsificate, a caror geografie si istorie ne determina, in buna masura, vietile!
„La inceput a fost Cuvintul“! A venit apoi eroarea – voita in cazul de fata, dupa parerea noastra. Au mai fost, in alte diferite cazuri si imprejurari, in alte diferite contexte si evenimente, multe alte cuvinte, urmate de alte erori, alte neintelegeri, alte, multe falsificari…
Iar la urma de tot, cind aproape ca nu mai era nimic de facut, decit, poate, de inceput, a spune cite ceva din povestea acestor nesfirsite tradari, s-a nascut… cuvintelnicul!