OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am vorbit anterior despre „ministri“, „parlamentari“, „guvernanti“, adica despre oameni cu treburi grele, cu slujbe grase si functii de raspundere mare in societate si in stat. Haideti sa ne referim, acum, pentru contrast si diversitate dialectica, si la antiteza acestor personaje: cum se cheama cei care n-au functii, nici demnitati, nici indemnizatii, nici pozitii solide, nici secretare, nici celulare, nici comisioane, nici…, nici… si care nici macar nu si le doresc pe toate acestea? Ma tem ca nu gasesc un termen mai potrivit decit cel de… „idioti“!
Cum adica – veti spune – „idioti“? „Idiot“ este cam totuna cu „netot“, „cretin“, „nating“, „tont“, „imbecil“, „neghiob“, „debil“, „prost“, „timpit“, „dobitoc“ etc. (bogatia limbii in termeni cu acest inteles este uluitoare!); or, de ce ar fi, in acest sens, „idioti“ mai degraba oamenii de pe strada decit ministrii? De ce sa jignim simplitatea, buna cuviinta, chiar onestitatea, modestia, fie ea si naiva? „Ba chiar asa – se va repezi cu replica vreunul cu ciuda pe politicieni – judecind dupa unele si altele, cu idiotii e… vice-versa!“

„Amice, esti idiot“ – ii voi raspunde cu replica binecunoscuta si mai intotdeauna bine venita din Caragiale. Dar nu despre asta este vorba. Ma refer la sensul originar al cuvintului, sensul lui din greaca veche, de unde, prin latina tirzie, a intrat in limbile europene moderne. Acolo, la mama lui, idiotes – derivat al adjectivului idios, adica „propriu“, „particular“, „aparte“ – nu insemna decit „persoana privata“, „simplu particular“.
In finalul Republicii, in asa-numitul „mit al lui Er“, aflam ca, la judecata sufletelor mortilor, sufletul lui Odiseu, ostenit de viata de star al Eladei, a ales, pentru o viitoare reincarnare, traiul modest, tihnit si anost al „unui simplu particular“, adica al unui idiotes si ca s-a aratat extrem de fericit ca l-a gasit.
Asadar, pasamite, Odiseu, fie si post mortem, ar fi cel care a incercat sa valorizeze o stare la care modernii vor tine foarte mult, dar pe care anticii tindeau sa o dispretuiasca: conditia privata. Intr-adevar, azi – remarca Hannah Arendt – „n-am mai fi de acord cu grecii ca viata petrecuta in spatiul privat, individual (idion) este o pura «idiotenie»“!

Numai ca grecii vedeau chintesenta vietii demne de un om in toata puterea cuvintului ca fiind situata numai in domeniul public, in implicarea completa in afacerile cetatii. Acolo se afla gloria, acolo riscul, acolo valoarea, acolo libertatea! Femeile si sclavii nu participau la aceasta viata publica: erau tinuti fortat in „idiotia“ caminului. Iar cei care se sustrageau voluntar orizontului cetatii pentru a se dedica altor ocupatii erau priviti cu dispret, suspiciune sau ostilitate.
Cind a fost intrebat de ce nu se preocupa de afacerile patriei, altfel spus, de ce ramine un simplu „idiot“, filozoful Anaxagoras a aratat cu mina spre cer, spunind: „iata patria mea“! Nu intimplator, peste putina vreme lui Anaxagoras i s-a inscenat un proces de impietate si a fost obligat sa fuga din Atena. El indraznise sa sustina, in separare (idia) fata de opinia cetatii, faptul ca Soarele si Luna nu sint zei, ci corpuri materiale incandescente. Se putea o mai mare „idiotenie“?!

Un alt „idiot“ celebru a fost, bineinteles, Socrate, care a afirmat la procesul sau ca, intr-o cetate in care politicienii demagogi stapinesc mintile poporului, omul intelept, daca vrea sa supravietuiasca un timp mai indelungat, trebuie „sa ramina un simplu particular (idioteuein) si sa nu fie un om public“. Mai inainte, o fosta guvernare tiranica ii ceruse filozofului sa-l aresteze pe un adversar politic pentru ca acesta sa fie apoi executat. Pasamite, tiranii doreau ca un numar cit mai mare de cetateni sa devina complici la crimele lor. Numai ca, in loc sa indeplineasca ce i se ordonase sub amenintare, Socrate „a facut pe idiotul“: a plecat si s-a dus la el acasa.
Originalitatea, nonconformismul in raport cu regula cetatii – „idiotie“, asadar; neapartenenta la un grup profesional inchis unde membrii isi confera unii altora, cu larghete, certificate de valoare – „idiotie“; neimplicarea in treburile unei cetati rau conduse, partase la ilegalitati si coruptie – „idiotie“ si asta. Iar „idiotia“ suprema: sa-ti risti capul de dragul unui necunoscut, unui om, in fond, neimportant si poate nici chiar inocent, care „va fi facut el ceva ca doar nu l-au condamnat chiar degeaba“; si, sfidind „la volonté générale“ a lui J.-J. Rousseau, cit si glasul cristalin al patriei, tu, cetatean al republicii, „membru al societatii civile“, cu obligatii, munci de raspundere, tata de familie etc. etc., sa-ti bati joc, sa te faci ca ploua, sa nu-ti pese si, ducindu-te acasa, sa inchizi usa in spate si sa te culci, intocmai ca ultimul „idiot“!