OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Uneori, nu prea imi vine sa cred ca romana se trage din latina! Exemplele acelea care se tot invoca la clasa in sustinerea acestei teze si pe care le stim cu totii – de genul vacca, -ae, furca,-ae, porcus,-i, aro, arare – nu mi se par convingatoare. Partitura aceasta rustic-naturala a vietii, a carei presupusa eternitate filozofii mioritici ai culturii noastre ne-o tot cinta, a incetat de mult, cred eu, sa mai stea pe pupitrele de azi. Sau oricum, vechea melodie a trebuit bemolata: in vremurile noastre, „vacile sint nebune“, „porcii mor la Comtim“, pamintul e mai putin arat, in schimb e „arat“ de buldozere asa-zisul gazon din fata blocului. Cit despre „furci“, ele sint mai putin arhaica unealta, cit „ceva“ unde este aruncat „cineva“, de exemplu Primul-ministru, de catre propriii sai ministri.

Si cu asta am ajuns unde voiam sa va aduc: la cuvintul „ministru“, sosit si el din latina, chipurile, chiar daca cu un ocol devastator prin franceza. Ce cuvint clar, rotund, plin si mai ales evocator la modul pictural! Pronunta-l si mai ca vezi inaintea ochilor personajul – solemn, corpolent, trancanind in nestire la celular, flancat de stolul ciripitor al secretarelor si de haita latratoare a amploaiatilor, sarind apoi in limuzina ministeriala ca sa fuga la Guvern, de acolo sa zboare la Partid, de acolo sa se teleporteze la Senat…

Pe scurt, un om foarte important, invidiat de multime, model secret al scolarilor repetenti, cu vila la munte sau/si la mare iesita ca ciuperca din humusul fertil al tranzitiei, cu conturi in banca, cu raspunderi, cu prerogative, cu dosare, cu declaratii de presa, cu istericale, cu interviuri la Tuca-Show, ins urcat in virful scarii vietii – o vladica, cum se spunea pe timpuri.
Bietii latini nu s-ar fi recunoscut deloc in personajul acesta impozant, ce da corp (supraponderal, de obicei) propriului lor cuvint – minister! Cind Horatiu vorbea, undeva, despre minister Falerni, el nu se referea deloc la vreun „ministru al viilor de la Falernum“, nici la vreun secretar de stat la viticultura, ci doar la umilul sclav sau servitor ce-i turna stapinului in pocal vinul respectiv. Caci asta inseamna „minister“: servitor al casei, sluga, sclav. „Ministra“ era sclava care servea la masa. Figurat, zicea Cicero, manus multarum artium ministrae – adica „miinile sint in slujba multor indeletniciri“. „Minister“ este, etimologic si semantic, opusul lui „magister“ – stapinul. Cit despre „ministerium“ – acesta nu desemna deloc nici cladirea impunatoare, de unde sa se tergiverseze afacerile de stat, nici preocuparea cu astfel de lucruri inalte, precum rezolutii, stampile, adrese, formulare, comisioane si spagi, ci servila conditie a slugii. Iar verbul „ministrare“ inseamna „a servi pe cineva“, mai ales „a servi la masa“.

Dar cum a devenit, ca sa spunem asa, „ministerium“ egal cu „magisterium“? Simplu: important era cui slujeai. Este o veche intelepciune ca servitorul unui sef mare e un fel de sef mai mic. Daca slugile unui taran erau argati, cele ale unui mester erau calfe, ale unui ofiter – ordonante, ale nobilului – valeti; ei bine, slugile imparatului, cele care ii turnau vinul in cupa, ii orinduiau masa, ii pregateau hainele, ii purtau spada, ii ingrijau caii – pe scurt oamenii care aveau privilegiul sa stea in proximitatea Stapinului celui Mare –, acestia erau „ministri“! Ei ii primeau mai intii pe ambasadori, ei il sfatuiau pe principe – cind avea chef sa se lase sfatuit –, ei tineau socoteala cheltuielilor si a veniturilor din vistierie si, de buna seama, sarcina importanta – ei erau faptuitorii ticalosiilor poruncite de suveran. Cum spune Suetoniu, fraude Tiberii, ministerio Pisonis, adica, „Tiberiu planui crima pe care o executa Piso“. Sau, in limbaj ceva mai modern: primul cu ordonanta de urgenta, celalalt cu circulara de aplicatie!
Mai erau si altii care, cucernici, in loc sa se puna in slujba unui stapin temporar, alesesera sa-l serveasca pe Dumnezeu. E vorba si de unii pagini, dar mai ales de acei crestini carora grecii le spuneau diakonoi, ceea ce latinii au tradus prin ministri. De aceea, termenul „minister“ a ajuns, in unele limbi europene, ca franceza sau engleza, sa insemne – pe linga sensul mai profan – si „prelat“, „preot“, „pastor“ (ministre, minister). La noi – nu. Asta ar mai fi lipsit: sa fie popa si „ministru“!

Astfel se facura „ministrii“: debutara prin a fi slugile plecate ale regelui, executantii capriciilor acestuia; treptat insa, avu loc o evolutie si unii isi descoperira vocatia de servitori ai statului sau chiar ai „binelui public“, precum odinioara Thomas More, cancelar al Angliei si ministru al regelui Henric al VIII-lea, ajuns pe esafod deoarece s-a impotrivit divortului ilegal, dupa dreptul catolic, al suveranului sau. Evolutia de sens si de moravuri a fost indelungata si, in destule cazuri, ea nu s-a terminat nici pina azi.
Sa admitem, intr-adevar, ca la noi in continuare iti vine mai degraba greu sa vezi tocmai in „ministri“ pe umilii „servitori“ ai binelui public si ai bunastarii generale, pe slujitorii devotati ai „mesei natiunii“, si nu, dimpotriva, pe vladicile si boierii ce se infrupta, nu stim daca fara sau cu suspinul constiintei, din bucatele servite, vreau sa spun „ministrate“ de natiunea „magistra“, vreau sa spun suverana!
Dar pesemne ca nu e absolut nimic in neregula cu „ministrii“ nostri, oameni onorabili pe care degeaba ii hulim; pesemne ca toata confuzia de sensuri nu e politica, ci „tehnica“: ea vine din aceea ca, de fapt, romana nu are, sau nu mai are nimic de-a face cu latina! Asta-i tot!