OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista multi oameni suparati ca parlamentarii, dupa ce ca au lefuri mari si alte privilegii, nu fac tot timpul decit sa vorbeasca si sa se sfadeasca unii cu altii. Unii ii opun „tehnocratilor“ sau „specialistilor“ – adica oamenilor care „fac“, „actioneaza“, nu doar vorbesc – si cred ca ar putea fi inlocuiti cu succes de acestia din urma. Reputatia Parlamentului este la noi asa de mica si fiindca institutia in cauza pare dedicata aproape exclusiv „vorbei“ – ceea ce inseamna nu doar „vorbirii“, ci mai ales „vorbariei“. Intr-adevar, s-ar cuveni – crede o multime de platitori de impozite – daca e ca in Parlament sa se vorbeasca, sa se vorbeasca macar la obiect, cu exactitate, sa nu se divagheze, sa nu se lase cuvintele sa circule fara un rost clar si fara sa intilneasca intr-un punct bine definit realitatea.
Numai ca, din pacate pentru acei miniosi platitori de impozite, daca se cade ca Parlamentul sa-si respecte „vocatia“ sa etimologica, el nici nu are altceva de facut decit sa „vorbeasca“ incontinent. Caci „parlament“ – vede oricine – vine de la verbul francez „parler“ si n-ar insemna altceva, la origine, decit „vorbire“.

In Franta Vechiului Regim, „parlamentele“ erau de obicei tribunale provinciale, separate de Curtea regala si formate, asadar, din juristi. O data cu normanzii lui Wilhelm Cuceritorul, insa, cuvintul a trecut in Anglia, unde „parliament“ a capatat repede sensul de adunare legislativa suprema a regatului. De aici el a patruns, cu acest sens, in alte limbi, revenind resemantizat chiar in franceza, desi aici se prefera inca vocabula „Assemblée“ pentru a se desemna forul legislativ suprem al natiunii. Ca menirea „parlamentului“ este exact aceea de a vorbi si iar a vorbi devine evident, daca urmarim mai ales dezbaterile parlamentului britanic: aici majoritatea si opozitia stau fata in fata, ca doua tabere pregatite sa se incaiere: de-o parte, este Primul Ministru cu ministrii sai; in fata sa, seful opozitiei, inconjurat de membrii „cabinetului fantoma“. Lupta are loc, fireste, exclusiv verbal. Intrind in parlament, reprezentantii renunta la lupta fizica, la razboi si la arme, si recurg la vorbire ca modalitate de anihilare defulata a adversarului politic.

Aceasta realitate profund confruntationala a „parlamentului“ se vede, simbolic vorbind, mai putin la parlamentele continentale sau la Congresul Statelor Unite. Acestea sint, in general, hemicicluri – simbolizind, arhitectural, unitatea in jurul unui centru, unde deputatii sau senatorii se dispun pe sectoare – de la stinga la dreapta – dupa afilieri politice. Ideea generala este aici de „ansamblu“ (assemblée, Congress, Bundes-tag), de „adunare“ unitara a natiunii prin reprezentantii ei – prin depasirea divergentelor „sectoriale“. Asadar, in sens propriu, membrii „parlamentului“ britanic sint precum doua echipe rivale (de pilda, „fanii“ a doua echipe englezesti de fotbal) puse pe harta, care au lasat armele la poarta si se bat numai in vorbe. Cit despre membrii „adunarilor nationale“ continentale, acestia constau dintr-o multime de delegati, divizati profund in partide si grupari, pusi totusi sa demonstreze, tot prin vorbe, unitatea mereu pusa la indoiala a natiunilor lor.
Dar chiar pretentia ca parlamentarii s-ar cuveni sa vorbeasca scurt, simplu, la obiect, fara sa divagheze, si mai ales fara sa fabuleze prea tare nu are sustinere etimologica. Asta, nu ca am crede, impreuna cu Cratylos al lui Platon ca exista o „dreapta potrivire“ a cuvintelor, astfel incit ele sa exprime cumva esenta lucrului sau a ideii respective, si totusi…

„Parler“ – cuvintul frantuzesc care a dat termenul „parlament“ provine (ca si italianul „parlare“) dintr-o vocabula a latinitatii tirzii, populare si, pesemne, eclesiastice – „parabolare“, ce nu e decit derivatul verbal al cuvintului „parabola“, forma latina a grecescului „parabole“. „Parabola“, „parabole“ inseamna „comparatie“, mica istorioara alegorica sau simbolica – parabola. Iisus vorbea in parabole – adica „parabol(iz)a“ – atunci cind se adresa multimilor; el nascocea scurte fabulatii admirabile si destul de misterioase despre „fii ratacitori“, „fecioare nebune“, „talanti ingropati“, „drahme pierdute“ si „boabe de mustar“. Interpretii se silesc de multa vreme sa inteleaga ce voia el exact sa spuna si nu prea dau semne ca pot cadea de acord. Oricum, e semnificativ ca un termen care, originar, insemna a „vorbi in parabole“ a ajuns, intr-o cultura dominata de crestinismul timpuriu, sa insemne a „vorbi pur si simplu“.
Dar cu asta n-am terminat: elenicul „parabole“ deriva de la verbul „paraballo“, ce inseamna, literal, „a arunca ceva in paralel cu altceva“. O parabola, asadar, ca figura retorica, este o vorbire paralela cu o anumita realitate, pastrind, poate, aceeasi orientare generala, dar care evita grijuliu intilnirea cu ea, coincidenta, precizia denominativa. Iar ca figura geometrica, parabola este o curba deschisa ale carei puncte se afla la egala distanta de un punct si de o dreapta.

Fie atunci dreapta un simbol al realului si punctul – focarul – simbolul vointei, al intentiei vorbitorului. „Parabol(iz)area“ va fi, prin urmare, o vorbire aparte, situata echidistant intre vointa si realitate, intre momentul subiectiv si cel obiectiv; ea nu va suporta nici dominatia subiectivitatii precum poezia, nici atractia inexorabila a obiectivitatii precum proza tehnica. La jumatatea drumului intre cele doua, ea va ramine mereu situata la egalitate intre ele si le va urmari, in paralel, pe ambele. Zapacindu-ne, amagindu-ne, convertindu-ne, prin fuga ei infinita parabola va amina, pentru totdeauna, dezlegarea enigmelor sale…
Si astfel, cind va veti duce la vot sa alegeti noul parlament, nu va infuriati prea tare amintindu-va ca parlamentarii au prea mult chef de vorba; impropriu ar fi sa miriie si sa-si dea ghionti! Dar nu va suparati prea tare nici macar daca aveti impresia ca spun brasoave si ca vorbaria lor pare lipsita de o substanta mai concreta. Acum stiti bine ce se intimpla: cind ii auziti promitind „scaderea impozitelor“, „cresterea salariilor“, „marirea pensiilor“, „combaterea saraciei“ etc., admiteti ca ei devin in fapt „parlamentari“ si inca in sensul cel mai propriu si mai adinc al termenului. Prin urmare, nu o luati chiar literal – fiindca ei vorbesc in parabole!