OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O veche conceptie hindusa lega virsta decadentei omenirii – „Kali-Yuga“ – de „amestecul castelor“. Cind intre „cei de sus“ si „cei de jos“ distinctiile traditionale se estompeaza, cred a sti preainteleptii brahmani, gata, s-a ispravit cu omenirea! Democratia e vizata pe aceasta baza de toti criticii ei neotraditionalisti. Dar, daca ar fi sa adaugam si noi ceva la semnele sigure ale Armageddon-ului, aceasta ar fi „amestecul miinilor“: cind dreapta si stinga nu-si mai vad de rosturile lor prescrise de Traditie, putem banui ca lucrurile s-au stricat indeajuns de mult.

Asa cum am vazut, in vremea veche, dreapta era a „dreptatii“, dreptii sedeau neaparat „de-a dreapta Tatalui“, in timp ce „la stinga Sa“ se imbulzeau pacatosii. Asa ceva se poate, de pilda, vedea si in scena Judecatii de Apoi pictata pe peretele exterior de vest al manastirii Voronet: acolo „evreii intii“ (vorba Sf. Pavel din Epistola catre romani), apoi ereticii si musulmanii gramada stau gata sa fie inhatati de Satana. Stinga, prin urmare, era data in „leasing“ Diavolului: nu intimplator cuvintul „sinistra“, insemnind la origine „stinga“ in latineste (ca si in italieneste), a capatat conotatia obisnuita azi, in care se amesteca teama cu nu stiu ce secreta admiratie diabolica.
Or, fiindca regele, unsul lui Dumnezeu, era un fel de Dumnezeu terestru, ce putea fi mai normal decit sa se repete pe pamint aranjamentele parlamentare celeste? Asa se face ca, la deschiderea Statelor Generale din Franta, in 1789, la dreapta regelui au fost plasati prietenii sai, nobilii si prelatii, in timp ce la stinga s-au asezat adeptii reformelor. Dar chiar mai tirziu, dupa ce l-au decapitat pe unsul Domnului, distributia s-a pastrat: la dreapta sed conservatorii, legitimistii, nationalistii, clericalii, aparatorii tronului si ai proprietatii; la stinga – radicalii, „rosii“, subversivii, socialistii, anarhistii, liberalii, masonii etc.

S-ar spune totusi ca, un timp, anumite distinctii se mai pastreaza, fie si cu nuante: la dreapta – prietenii lui Dumnezeu; la stinga – amicii Satanei sau, dupa poza de la Voronet: „evreii intii“, apoi la gramada – ceilalti!
Dar „amestecul miinilor“ se face simtit tot mai clar o data cu trecerea timpului: mai intii stinga capata legitimitate morala, uneori ia puterea, ii convinge pe multi prin teoria revolutiei, a progresului, a Luminilor ori a luptei de clasa; Dumnezeu nu mai conteaza, sau a fost omorit, sau s-a sinucis, cit despre Diavol, acesta isi schimba fortat domiciliul, e evacuat – scirtiind din incheieturi – la dreapta. Se face „Tory“ in Anglia, junimist la noi, „Junker“ in Germania. Stinga il vitupereaza in toate felurile, il acopera cu ocari grele: pentru ea, Diavolul e dreptaci si exponent al reactiunii, capitalist, ostil libertatii si progresului, imperialist, fascist, colonialist si neocolonialist, partizan al razboiului sau al razboiului rece si ce mai vreti. Legitimitatea intelectuala, dar si politica, s-ar spune, se muta la stinga.
Lucrurile nu se opresc insa aici, cum bine se stie. Ghinionul stingii este comunismul: virajul la stinga a derapat de-a binelea in anarhie, terorism politic, politie secreta, totalitarism si celelalte. Pentru unii, chiar fascismul, considerat in mod traditional o extrema a dreptei, ar fi de fapt o alta extrema terorista, rasista a stingii, adepta a „Revolutiei Nationale“; pentru altii, comunismul, dupa o faza de inceput, stingista, trage mult spre dreapta, pina devine un fel de geaman al fascismului vopsit in rosu: national-comunismul.

Si iata cum stinga devine dreapta, iar dreapta se regaseste zvirlita la stinga. Unii demagogi sau ideologi ciugulesc de peste tot, aduna ce pot intr-un manunchi unidirectional si proclama moartea ideologiilor. Un caz emblematic, de la inceputul secolului XX, este cel al lui Georges Sorel: critic inversunat al reformismului de sorginte iluminista, promotor al „vointei“, al „mitului“ ambidextru in politica, el este un admirator deopotriva al lui Mussolini si al lui Lenin. Dar oare Mussolini era de dreapta, iar Lenin a fost de stinga?
Pe scurt, incurcatura este maxima. Luati situatia de la noi: cine este de stinga, cine de dreapta? Daca stinga se distinge prin vointa de a schimba, prin apetitul pentru reforme, atunci vechea CDR, de pilda, a fost mai de stinga, iar PDSR este mai de dreapta. Daca, in schimb, dreapta este aparatoarea proprietatii, a libertatii, iar stinga vrea egalitate si protectia statului, atunci lucrurile stau in oglinda: PDSR devine de stinga, iar CDR – liberalii, taranistii etc. – ajung la dreapta. Poate ca asa se explica si faptul ca la noi mersul reformelor are sprinteneala pasului de cioclu: cine e la noi la putere are fie doua picioare stingi, fie doua drepte. Oricum, clatinarea sa nu ar trebui sa mire!

Sa dam atunci vina pe „Kali-Yuga“ pentru faptul ca guvernele Romaniei iau simultan masuri egalitariste si in spiritul economiei de piata, dupa care esueaza cu toatele? Sa-l invitam pe actualul sau viitorul prim-ministru ca, la nevoie, sa invoce drept circumstanta atenuanta „confuzia miinilor“ si apropierea „eschaton“-ului? Mai stii, poate ca o va face si singur.
Cit despre grosul natiunii, acesta nu are angoase: in chestiile serioase, cind e de facut treaba, se comporta adesea de parca ar avea tristul handicap de a detine doua miini stingi; in schimb, cind vine prilejul vesel (si tot vine) de vreun furtisag acolo, de vreo minarie, de o teapa de dat la buget, parca ii cresc spontan miini puternice, destepte, indeminatice si ambele drepte!