OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Traducere din limba franceza de Emanoil Marcu; prefata de Ioana Parvulescu

2
– Era un pom acolo…
– Unde?
– Acolo.
– Nu mai stiu.
– Si muntele, ce au facut cu el?
– Care munte?
– Muntele din dreapta, doar stii.
– intr-adevar… mi se pare…
– Cine l-o fi luat de acolo?
– Habar n-am.
– Dar cel putin iti amintesti de el?
– Muntele… in dreapta… da, cred ca ai dreptate.
– Era urias. Abia vedeai deasupra lui o geana de cer, si nu intotdeauna. Acum e un ses. Incredibil.
– Eu nu am nici o vina.

– Cine vorbeste de vina? Pur si simplu, recunoaste ca era acolo.
– Da, recunosc. Nu chiar atit de inalt, insa era acolo, nu pot sa zic nu. Era ciudat de altfel, muntele ala, in mijlocul unui tinut neted ca-n palma, dar era acolo. Cit despre copac, nu stiu…
– Esti de rea-credinta.
– Nu trebuia sa am grija de toate doar pentru ca am ramas aici. Tu pleci si iti imaginezi ca ai tot felul de drepturi! Acum te-ai intors si, poftim, ma iei la rost. Pesemne ca l-au luat pe bucatele.
– Pe bucatele?
– Muntele. in mai multe etape. in timp ce dormeam. Ma rog, asa banuiesc…
– Ai fi putut sa-mi scrii. inainte, imi scriai pentru orice nimic. imi semnalai toate fleacurile. Pina si dira melcului. Nu trecea o clipa fara sa ma anunti, sa ma somezi sa iau masuri. Ma oboseai cumplit. E drept ca, de la o vreme, vaicarelile tale s-au rarit. Dar de aici si pina sa lasi muntele sa dispara, sa-i lasi sa fure copacul… Unde vrei sa ajungem?
– Sigur, tot pe mine ma scoti vinovat. Ca intotdeauna. La inceput ti se spune „poate arunci o privire…“, asa, in treacat, fara sa insisti, pe urma ti se pretinde sa veghezi permanent si ti se cere socoteala. Ei da, am dormit si eu, ca tot omul. Putin. Iar ei au profitat. Dar in ce priveste copacul, e ciudat. Esti sigura ca nu l-ai luat cu tine?
– Sigura. Voiam sa ti-l las tie, sa-l folosesti. Si muntele, de altfel. Aveai nevoie. Neaparat. M-ai rugat cu lacrimi in ochi. E drept, pe vremea aia plingeai foarte des. Una, doua, plingeai. Dar muntele parea sa te intereseze mai mult ca orice.

– Urcam pe el in fiecare zi. Urcatul asta ma tinea in forma. Pe cimpie, nu-i acelasi lucru.
– Si acum ce faci?
– Nu mai umblu. Nici macar pe cimpie. O s-o ia si pe asta?
– Cimpia? Nu. E din belsug. in plus, e monotona. Uita-te si tu. Cum ti se pare? E la fel peste tot.
– Am putea incerca, eventual, sa aducem altul in loc?
– Ce sa aducem?
– Un munte. Si un copac, daca tii.
– Si o sa urci pe el?
– Nu stiu, sint foarte obosit. Nici nu stiu cind s-a intimplat. Odata cu prima zapada? Nu, cind a cazut prima zapada inca erai aici.
– Esti sigur?
– Da. Toate erau la locul lor. Si tu erai. N-a trecut mult de atunci. A trecut foarte mult. Iar eu plingeam, intr-adevar.
– Si eu iti spuneam ca nu se cade.
– Aveai prejudecati. Idei fixe. Ca acum, cu muntele asta. Esti incredibila. E o joaca sa-i prinzi, doar se stie. Asa se intimpla mereu. Numai tu refuzi sa accepti evidenta. Pai, muntii, de cind asteptau asta?… Copacii, nu stiu. Dar muntii…
– De ce m-ai chemat inapoi?
– Nu stiu. Asa… inainte nu existau?
– Nu.

– Asteptam intotdeauna zorile, aici, afara?
– Da.
– Si ce mai faceam?
– Ne pregateam sa urcam. Tu iti umpleai buzunarele cu provizii. Lumina era orbitoare, abia te vedeam.
– intotdeauna?
– Da, intotdeauna.
– Asta e tot ce faceam?
– Era destul, ne lua tot timpul.
– Cred ca de asta ne-a prins oboseala.
– Deloc, eram in plina forma.
– Erai, dar dupa aia… Efortul s-a facut simtit mai tirziu.
– Nu era un efort, intelege. Nici un efort.
– Si totul era din cauza muntelui?
– Erau o multime de sunete.
– Eu am crezut intotdeauna ca era liniste.
– Nu, erau tot felul de sunete. De aia nu avem nevoie de casa.
– Ar trebui sa existe un gest, ceva, pentru ca totul sa poata incepe din nou. Sa pregatesc proviziile?
– Mai ai buzunare?
– Nu, o sa le tin in miini.
– Si unde o sa mergem?
– Ai dreptate, muntele… Altundeva, mai departe, nu mai exista munti?
– Stii bine ca nu. I-au luat pe toti. Asta era ultimul. Tocmai de aia trebuia pazit.
– Dar trebuie sa-l fi dus undeva, nu?

– Daca l-au luat pe bucatele, au putut foarte bine sa-l si imprastie, nu? Ar face o gramada de movilite. Ar da un pic de relief cimpiei.
– Trebuie sa existe o solutie.
– De fiecare data e la fel. Le atragi atentia. Le spui: „Aveti grija, asta e ultimul, e singurul. Ni i-au furat pe toti. Pina cind nu a mai ramas nimic. Nici macar parerea de rau.“ Le spui: „Vegheati.“ ii intrebi: „Pot sa contez pe voi?“ Le lasi luminarile si tot restul. Cureti locul de orice in afara de munte, astfel incit nimic, dar absolut nimic sa nu distraga privirea. iti iei masuri de precautie. Toate masurile. Si la urma, poftim…
– Usor de spus. Tu ai plecat, ai…
– Trebuia sa plec. Asa ne-am inteles. Tu m-ai indemnat: mergi si vezi ce se intimpla in alte parti. Afla daca-i adevarat ca nu mai exista nicaieri nici un munte. Daca sintem singurii care am reusit sa pastram unul. Aveai nevoie de certitudinea asta. La fel in ce priveste plinsul, voiai sa stii. Daca mai plinge cineva in lume. Voiai o confirmare. A trebuit sa ma ocup de toate astea. Am obosit.
– imi mai spui o data?
– Ce?
– inainte, cind muntele era aici, cum era?
– Va trebui sa plec iar. Si tu poti sa pleci. Nu mai e nimic de pazit.
– Cum era?
– E suficient sa ocolesti piriul, prin stinga, si sa pleci.
– Care piriu?

– Ia te uita, intr-adevar… Nu mai exista nici piriu. Dar nu conteaza. Evident, nu mai exista nici un piriu.
– Cum era?
– in dreapta era un munte. Foarte inalt. Abia se vedea, deasupra lui, o geana de cer, si nu intotdeauna. Era si un copac. Plin de sunete. Cresteau in el. in fata ta, acolo, da, acolo, era un pom. Iar in stinga era un piriu. Stateam amindoi in lumina. Asta-i tot.
– Am avut toate astea…
– Plingeai. Spuneai: avem noi toate astea? Nu e nevoie sa pleci prin stinga, nu mai exista piriu. Poti sa pleci pe oriunde. Sau sa ramii. Peste tot e la fel.
– Cum vor putea trai acum, cind nu mai au nici un munte de furat?
– Nu stiu. Nu pot sa stiu totul. Poate se vor multumi cu cimpiile. De unde sa stiu?
– Atunci am putea s-o pastram pe asta.
– Dar cimpii sint peste tot! Sa pazesti o cimpie… Ce idee!
– As putea sa fac sunete…
– Fara copac? Cum sa faci sunete fara copac? Sunetele cresteau in copac!
– As putea incerca sa pling…
– Atunci era ceva natural. De incercat, toata lumea incearca.
– Eu o sa izbutesc. Mai descrie-mi o data piriul din stinga, muntele din dreapta, arborele din fata, iar eu o sa fac sunete si o sa pling. iti promit. Zici ca, pe vremea aia, alergam?
– Da, alergai. Si plingeai. Dar nu te mai obosi. Ce faci tu acolo nu se cheama alergat. Nu te mai chinui in halul asta. O sa ramii strimb. Nu merita osteneala. Nu mai merita, zau.

– Poate alta data…
– Asa se zice.
– Stai putin! As putea incerca sa gasesc un munte! Pentru copac, ne descurcam noi. Cine stie, poate mai exista un munte pe undeva!
– Totul e neted ca-n palma, am fost si am vazut. De cite ori sa-ti repet?
– Ma duc si eu.
– Eu ramin. Da, chiar asa, ramin.
– Atunci ai putea sa pazesti putin cimpia. Nu se stie niciodata. Daca gasesc un munte, va trebui sa-l pun pe ceva, nu? Iar daca intre timp dispare si cimpia…
– Te amagesti ca-ntotdeauna. Ti-am repetat de o mie de ori: era ultimul munte. Eu ramin.
– Eu plec. Chiar asa, plec. Plec, am zis.
– Nu te mai agita atita. O sa te alegi cu niste entorse.
– Plec.
– N-ai sa ajungi departe.
– Plec.
– Glezna ti-a amortit deja.
– Plec.
– Nici nu mai stii sa mergi.
– Am plecat.
– Asteapta! Un munte…
– Ce, un munte?
– Mai stii cu ce seamana un munte?
– Un munte?
– Da, un munte, cum o sa-l recunosti?
4
Nu exista creatura mai categorica decit un luptil. Zice niciodata, zice oricind – cu el nimic nu este imposibil.

Ce-i drept, aceste animale devin din ce in ce mai rare. Eu am avut nesansa de a intilni unul. Altminteri, sint simpatici. La prima vedere, nu-ti dai seama. Un luptil e un luptil – ce altceva sa fie? ii gasesti imaginea in orice manual de zoologie. impreuna cu fraza lui muzicala: do, si, ceva de genul asta.
Nu, nu am remarcat nimic deosebit. Era un luptil ca oricare altul. Grupul nostru era numeros. Luptilul a incercat sa cinte, dar n-a putut sa ne acopere vocile. Statea putin in umbra. Cu luminile astea difuze care sint acum peste tot, nu-i de mirare: mereu ramine cineva in umbra. Un luptil printre noi nu era chiar un lucru banal. Cu toate astea, nu l-am privit cu seriozitatea care s-ar fi impus. E greu sa fii vigilent de dimineata pina seara. Asadar, luptilul era printre noi si nimeni nu-i dadea atentie. Nu zic toata atentia necesara. Ar fi fost exagerat. Ei bine, nu era exagerat, aveam s-o aflu in curind. Usuratatea noastra era de neiertat. A mea, mai ales. Vegheasem toata saptamina. Si inghetasem acolo sus, in foisor. Acolo unde vintul te adoarme. in plus, in seara aceea, pentru prima oara de cind ma nascusem, ningea. Strabunica mea imi vorbise despre asta, pe vremuri. Pe vremea ei, ningea adesea. Mai ales iarna. Acum, iarna sau vara, degeaba asteptai ninsoarea, nu mai venea. Nu stiu de ce. Pur si simplu nu mai venea.
Poate ca ninsoarea il atrasese si pe luptil. E posibil. Cu un luptil, totul este posibil. Strabunica nu se inselase. in ce priveste zapada, vreau sa spun. Era alba, intr-adevar. inauntru, ne simteam la adapost. Si vorbeam tare, ca sa n-o auzim cazind. Altfel s-ar fi pornit din nou.

Din cauza ninsorii si a oboselii (o saptamina de veghe in foisor), mi se invirtea capul. Si, in ciuda tuturor interdictiilor, beam apa. Era sarbatoare, credeam ca totul imi era permis. Nu sintem niciodata destul de vigilenti: luptilul era deja printre noi, iar eu nu-mi dadeam seama.
Nu toate proverbele spun adevarul, va rog sa remarcati. De pilda: „Un luptil nu vine niciodata singur…“ Fals. Asta venise singur. Si a ramas singur. Dar nu era mai putin redutabil. A ocupat tot locul. Daca ar fi fost mai multi, poate ca… Nu, n-are rost sa dai cu presupusul. Ori sa ai certitudini. Din certitudine in certitudine, ajungi sa fii categoric, devii tu insuti luptil.
Tocmai de asta nu pot sa-l iert. imi vorbise despre necazurile lui. Nu de prima oara. Poate a doua, a treia, nu mai stiu. De fiecare data cind venea sa-mi tina companie, incepea sa ninga. Asa ca, fireste, le mai incurc. Toate clipele petrecute cu el sint acoperite de un cearsaf imens si alb. De atita lumina, te ustura ochii. Iar ai mei sint sensibili. N-or sa-si revina niciodata, stiu asta.
Mi-a povestit, asadar, necazurile lui. I le-am povestit si eu pe ale mele. (Toti au necazuri pina peste cap si sint gata sa le povesteasca, asa ca nimeni nu cistiga din asta.) M-am lasat totusi momita. Ale lui pareau noi, se puteau folosi, si inca multa vreme. Nu cunoscusem, pina atunci, necazuri de culoarea sau consistenta alor sale. Nu erau deloc osoase, ca ale noastre. Nici cartilaginoase, nu, nici macar. Mai curind umede. Iar eu aveam o slabiciune pentru umed.

Nu-mi impartasea doar necazurile lui. imi dadea si sfaturi. M-a invatat ca pentru boala norilor, bunaoara, cel mai bun tratament era o fractura teapana. O fractura totala. Si bine intretinuta. Cum incepeai sa te vindeci, te trinteai la pamint si o luai de la capat. Era la mintea cocosului. Cum ar putea un nor sa treaca prin ghips? Am incercat aceasta metoda mult mai tirziu. in ciuda aparentei de adevar, era falsa, ca tot ce ma invatase luptilul. Uite, sint si acum in ghips. Iar norii patrund, totusi, prin el. Asediul lor dureaza de atita vreme.
M-a rugat de asemenea sa fac curatenie. La urma urmei, era logic. De ce l-as fi refuzat? Mai ales ca se ingramadeau din ce in ce mai multe lucruri. Te minunezi cite poate gasi un luptil in timp ce merge. Nu-ti vine sa crezi. Pleaca la fel ca oricine, la o plimbare, pentru un sfert de ceas. E destul sa-l vezi cit vine de incarcat ca sa-ti dai seama ca a scotocit peste tot. Si pina sa pricepi ca nu aduce, in fond, decit simple ace cu gamalie, cum gaseste oricine, nici macar clame de par, nici macar ace de siguranta, ci simple bolduri obisnuite cum sint o groaza pe strazi, raul e consumat. Ti-ai aruncat toate piesele rare, una cite una, sperind sa le inlocuiesti cu obiecte mai valoroase. Speranta desarta! Cind a plecat luptilul, am adunat cutii intregi. Problema cu acele cu gamalie e ca nu le poti arunca pe fereastra. Se intorc inapoi. Trec si prin geamuri. Nu e simplu deloc. Nu se pot prinde decit cu vata. Cu multa grija. Pe urma se pun la loc in cutie, unul cite unul. Cind luptilul se tinea pe linga mine, nu prevedeam aceste complicatii. Nu pareau niste ace cu gamalie – dar absolut deloc.

in fine, nu i-as reprosa prea mult povestea cu acele. La urma urmei, fiecare aduce ce gaseste. Fiecare simte nevoia sa aiba pe cineva alaturi. Sint multi care nu suporta singuratatea, pe care incearca s-o umple cu ceva. Unii n-o suporta nici macar umpluta. intr-una din zilele urmatoare, cind voi avea destula putere ca sa urc iarasi in foisor, o sa-i rog pe ceilalti sa ma ajute. impreuna, poate vom reusi sa curatam incaperea. Mai ales ca acum, am uitat sa va spun, nu mai ninge. Nu mai ninge deloc. Niciodata. impreuna, si fara zapada, o sa fie usor. Da, o sa ma gindesc. De indata ce-mi trece amorteala. O sa urc iarasi in foisor. De altfel, concediul medical se termina curind; va trebui sa incep din nou sa veghez. Nu, ácele nu sint lucrul cel mai grav.
Si nici faptul ca si-a cintat melodia. Un luptil asta stie, asta face. Dar a cintat-o prea de aproape. Urechile imi sint mai putin sensibile decit ochii, se-ntelege, si totusi melodia mi-a ramas in ele. S-a zis cu linistea mea. Am urechile pline de note, singereaza de atitea note, stropii de sunete picura intruna. Degeaba imi spun: au auzit si altii melodia, si n-au murit din asta. Stiu, stiu, totusi mi-e greu, nu mai am nici un loc pentru zgomote, pentru mierle, pentru nimic. Procopsiti-va cu o melodie de luptil, si veti vedea. Nici nu crezi ca ai auzit-o – si e deja in capul tau, pe vecie. Insidioasa. Tenace. Bun, nu vreau s-o iau in tragic. imi spun: o sa ma vindec, intr-o zi. imi spun, dar nu cred. Si chiar daca melodia ar inceta (asa, ca prin minune), ce voi face cu linistea, acum cind m-am dezobisnuit de ea?
Dati din umeri. Au existat si situatii mai grave. Pina la urma, citeva necazuri spongioase, niste ace cu gamalie, o lumina mai intensa, o melodie nu sint chiar de speriat.

Voiam sa va previn. Atita tot. Daca nu credeti… As putea sa continui. A, mai era si tinutul unde m-a dus cu el in vacanta. Unde nu cresc decit administratori, pentru ca este sub nivelul marii. E drept, mi-a spus dinainte: aveau sa ma administreze si pe mine. M-am descurcat totusi. Iar el m-a ajutat cit a putut. Sint corecta, recunosc. Dar de ce trebuia sa-si petreaca vacanta acolo? Aceasta perspectiva, oricite masuri de precautie si-ar fi luat, ar fi trebuit sa-l ingrozeasca.
Ei bine, nu, nu-l ingrozea nimic. Apoi, cu atita zapada, nu era usor de abordat, pretindea el. Mintea. Cind era invinetit, imi dadea mie vinataile lui. Asa ca stiam eu ce stiam.
Ce? Ce spuneti? De ce nu l-am parasit, de ce am asteptat sa plece el?
Zau, nu ati inteles nimic. Absolut nimic. Mi-am pierdut timpul incercind sa va explic.
Va repet totusi sfatul meu. Pentru asta, in fond, am venit:
Fiti vigilenti. Nu exista creatura mai categorica decit un luptil. Zice niciodata, zice oricind. Cu el, nimic nu este imposibil.
19

N-o sa-i admir niciodata destul. De la aparitia semnului, judecata mi s-a incetosat. Dar nici nu e atit de oarba, incit sa uit ce le datorez. Altii uita, desigur. Nerecunoscatori exista peste tot, ce vreti. Nu este cazul meu.
Ma retrag in spaima mea si pindesc. E normal. Mi-a venit rindul. Dar inca mai gindesc. Deci imi aduc aminte. Deci le ramin recunoscatoare.
Logic, nu? E primul lucru pe care li-l datoram: logica. Pina la ei, era o brambureala absoluta!
M-am nascut pe vremea Marii Brambureli. inainte sa vina ei s-o organizeze, sa introduca logica. A fost o zi mare. Au fost chiar mai multe. Erau atitea de facut. Puneti-va in locul lor. Nu, nu puteti, doar ei si-o permit. Se pun in locul lor si povestesc despre ei insisi. O fac atit de bine, incit si-au suprapus povestea pe trecutul meu si nu mai stiu daca m-am nascut intr-adevar pe vremea Bramburelii sau doar am auzit vorbindu-se de ea.
Ne incepem ziua, fiecare zi, cu rugaciunea Bramburelii. Mai putin cel care a primit semnul in cursul diminetii. Ca mine, astazi. Alesul are dreptul sa faca ce fac eu acum. Ma retrag in spaima mea si pindesc. Ar trebui sa fiu scutita de rugaciune. Si de ingenunchere. E chiar obligatoriu. Deci nu ingenunchez. Din cauza copiilor ramasi la ferestre de azi-dimineata. M-ar putea denunta. Ma abtin sa ingenunchez. Efortul imi inmoaie picioarele, insa rezist. Rostesc Brambureala, dar cine si-ar putea da seama? Asa ca imi permit, pe bucatele, pe sarite, aceasta infractiune. Sar peste formule, pentru ele ar trebui sa ingenunchez. in rest, ce motiv as avea sa ma abtin?

M-am nascut, asadar, pe vremea Marii Brambureli. De altfel toata lumea, la noi, s-a nascut pe vremea Marii Brambureli. Toti cei de la inceput. Mai putin cei nascuti inainte. Sau dupa. E la fel de valabil.
Marea Brambureala a fost mai ales o chestiune funciara. Pamint prost impartit. Sigur, nu sint mai multe feluri de a fi ale pamintului. Pamintul ploua la fel peste tot. Se innoreaza, iar pamintul porneste spre cer. Atras de nori, de magnetismul lor. Ploua in sus. (Nu mi-as da osteneala sa amintesc aceste banalitati, dar rugaciunea le mentioneaza pentru a pune capat zvonurilor, stiti care, cele aduse de acesti pagini, acesti pribegi, acesti venetici care pretind ca dincolo de hotarele ploii ploaia curge invers, din cer spre pamint, si pe care s-au gasit destui sa-i asculte. Metecii astia misuna, circula, umbla de colo-colo si nu au nimic sfint.) Pe scurt, cind se intimpla sa te prinda ploaia, sa fii sorbit de suctiunea noroioasa, intrai intr-un virtej, intr-un talmes-balmes de membre dislocate, de radacini si degete. Totul urca de-a valma, se impingea, se imbulzea, se napustea. Pentru ca pamintul era prost impartit, pentru ca ploua aiurea si peste tot in acelasi timp. Da, mai ales asta: peste tot in acelasi timp. Sint lucruri greu de imaginat, dar eu le-am trait sau le-am aflat, deci puteti sa ma credeti: asa era.
Ei au introdus logica in ploaie. Au organizat-o. Pe zone, pe ore, pe culoare, pe victime: prioritati, sens unic, sens multiplu, sens albastru, sens melancolic, sens in diagonala, sens bucolic, sens interzis. Acum totul e in ordine, totul e numerotat, puteti sa va uitati: peste tot sint stilpi indicatori, suspendati sau infipti, imposibil sa te ratacesti.

Toate astea nu s-au facut de la sine. A trebuit, mai intii, sa desecam mlastina. Ba nu, mai intii au fost deliberarile secrete. Asurzitoare, fireste. Ca sa ne facem auziti, trebuia sa urlam mai tare decit vuietul suctiunii – si sugea in draci, de sus –, decit trosnetele oaselor rasucite, decit tipetele, pentru ca toti urcau tipind. Oricum, dupa deliberari, prima recomandare a fost desecarea. „Desecati mlastina“, au spus ei. „Mlastina verzuie a lacrimilor voastre.“ Aici se impune o explicatie. Lacrimile, de la o vreme, nu mai curgeau deloc. Erau oprite de la inceperea discutiilor. insa chiar si asa, toropite, clocite, putrezite, formind in mlastina o bahna statuta, erau – puteti sa credeti – de prisos. Asa au inteles ei. Iar ei inteleg totul. in consecinta, am tratat recomandarea lor cu cea mai mare atentie. De ce nu ne-am fi folosit timpul liber pentru a seca mlastina? Oricum, pe vremea aia, nimeni nu stia sa foloseasca timpul liber. Nu-i de mirare, in Brambureala aia! intre doua suctiuni, trecea o groaza de timp liber, era o jale. Si cind te gindesti ca mai avem scrintiti – vor fi mereu, ei ne vor pierde pina la urma – care regreta Brambureala. Care neaga justetea desecarii. O mlastina, imaginati-va, urca si ea, ploaia se transforma in apa si, inaltindu-se, trecea prin noi. Acum, totul e praf, tarina si oase, si carnea care se transforma uneori in noroi. Dar carnea pleaca prima.

Fiind singurii care urcam, si doar la semn, aglomeratia este evitata. Esential, nu? Unul cite unul, curat, aproape uscat. Unde ajungem, asta nu se stie. Sau mai curind… in fine, nu ne putem increde in cel care s-a intors de sus. Singurul. Si in ce hal! Cum sa-l credem? in plus, nici nu vorbea. Iar gesturile, fireste, erau interpretabile. Dar la ce bun? Gesturile, stie oricine, sint arbitrare. Iar rugaciunea nu contine indicatii pentru gesturi. Atunci, mai bine le ignori. Exista si minti perverse, desigur. Pretind intotdeauna ca au inteles. Si nici macar nu sint venetici. Ci de-ai nostri. Socati de un inceput de suctiune ratat. Accidentele, desi rare, exista; cite o scapare, cind si cind, ar trebui sa i-o ingaduim chiar si tarinii, atit de disciplinata acum, atit de inteleapta si la locul ei… Poate avea si ea momente de ratacire. Si chiar are. Asa apar scrintitii. Ei sint contra. Contra, asa, in general si in particular. Chiar si contra copiilor. A copilasilor, dragii de ei. Scrintitii le contesta rolul, serviciile de exceptie, recunoscute si apreciate de noi toti. Va asigur. Ultimul punct al rugaciunii e consacrat copiilor. Ei bine, scrintitii sar peste el. Contesta copiii. Este o blasfemie.

Ce ne-am face, va intreb, fara ei? Caci ei aduc semnul.
Usurel, copii, usurel. Si fara generozitati. Daca ar putea, ne-ar lichida, doar simtul disciplinei ii opreste s-o faca. Au stil. Ne iau prin surprindere, in zori. Dupa inspiratia lor sau la ordin. Rugaciunea nu mentioneaza. Nici un verset nu pomeneste despre dimineata.
Oricum, metoda e sigura. Cind inca nu esti deprins cu viata, pentru ca n-o infrunti, nici n-o cunosti, ci mai curind o bifezi si trebuie s-o cuceresti bucatica cu bucatica, farima cu farima pina la ultima scama, atunci copiii vin sa te anunte ca esti desemnat pentru suctiunea zilei.
Am prefera sa ne lichideze. Repet: am prefera. De altfel si ei, prostutii, ar prefera. E destul sa vezi la ferestre lacomia palmelor roz, lipite, lipicioase. (La noi exista doar case cu parter, pentru a inlesni anuntarea, si doar ferestre, ferestre peste tot; astfel, acesti dulci ingerasi ne pot inconjura din toate partile.) Dar sint dresati, ah, perfect dresati, sa-si tina palmele deschise. Pumnii sint interzisi, pietrele de asemenea. Nu sint permise decit palmele roz, cum sint acestea care ma privesc acum.
Atunci, ne facem aparitia noi. Am aparut si eu. Ne pregatim. Ma pregatesc. in loc sa ne incordam pentru a prinde viata zilei, ne lasam sa curgem incet, nu parasim de tot somnul, ne arcuim, ne silim sa plutim. Asta ar trebui sa facem. Credeam ca e simplu.

Unii pretindeau contrariul: spuneau ca-ti vine sa lupti doar vazind acele palme lipite de geamuri, o pofta nebuna sa spargi totul, sa mormai o mie de rugaciuni, sa ingenunchezi cit mai repede: pe aceia, eu ii numeam refractari. Toti erau de altfel niste scrintiti. in timpul toaletei pentru suctiune, erau lasati sa vorbeasca – pe toti ne lasa sa vorbim in momentul acela, spre seara, pe culoarul de cimpie stabilit pentru plecare. ii ascultam, ca toata lumea. Fara sa cred o iota. Pretindeau ca nu exista ceva mai rau decit copiii si vestea adusa de ei. Ca pregatirea era imposibila, inconjurat cum erai de toate palmele acelea… (Le ascundeau acestor ingerasi obrazul si lucrul la care tineau cel mai mult: masca pentru anuntari. Si-o puneau la piept pentru a merge la rugaciune, o stergeau de praf, o dichiseau, o desenau. Cum sa nu-i intelegi? Doar masca ii deosebea pe copiii alesi, selectati, crescuti pentru anuntare – ani de studiu pentru o singura anuntare – de toti ceilalti: firavi, palizi, diformi, neinitiati in jocul cu palmele.) Scrintitii mai spuneau ca o persoana pe zi si pe culoar nu insemna un progres fata de vremea Marii Brambureli. Atunci cel putin se pleca in masa si la intimplare, cind te asteptai mai putin. Existau totusi zile fara ploaie, luni fara victime, saptamini fara tipete. Iar mlastina si lacrimile – continuau scrintitii – nu erau chiar de speriat. Ca sa-ti dai seama cit erau de obraznici, trebuia sa-i auzi vorbind despre ce era timpul liber inainte de logica. Singur.

Da, timpul liber ti-l petreceai singur. Umblai de colo-colo pe pamintul prost impartit, fara sa te indrume nimeni, apoi, daca-ti venea chef, il alegeai pe unul, asa, la intimplare, la nimereala, cum iti casuna, si puteai sa plingi impreuna cu el. Nu exista rugaciune, nici coada la suctiunea zilnica, nici macar praf atunci cind ploua, din cauza mlastinii. (Acum, praf avem din belsug. O viata se umple repede de praf, credeti-ma. O maturam atit de rar! Iar cind o viata se inalta la cer, se degaja, inevitabil, cenusa, care cade ca o ploaie peste noi, spectatorii.) Scrintitii pot sa dea din gura cit vor. Nu-i ascultam. Sau, ma rog, nu cine stie ce. inaintea suctiunii, au doar un ceas pentru a-si face toaleta. Cine, dupa aceea, o sa-si mai aminteasca de ei? Eu, bunaoara. Cind imi fac pregatirea. Nu ma incolacesc cum ar trebui. Abia daca amortesc. S-ar zice ca ma agat de viata. Nu am instinct pentru neant. Dar ce spuneam? Ca imi aduc aminte? Nu, nu asta. Ca-i admir? Da. Ca n-o sa-i admir niciodata destul. Exact. De admirat, ii admir. Pentru ca ne-au organizat atit de eficient. Pentru ca ne inconjoara, in ultimele ceasuri, cu aceste palme ocrotitoare. Pentru ca au inventat pentru noi aceasta spaima si aceasta pinda. Pentru ca au pus la punct aceasta suctiune. (De ce individuala, in fond, de vreme ce in restul timpului sintem mereu impreuna? Nu mi-am pus intrebarea pina acum. Nici pe ei nu i-am intrebat niciodata. As vrea s-o fac acum, dar mai pot? Cu copiii nu e permis sa vorbesti. Da, stiu, cind imi vor face toaleta, pe cimpie, atunci o sa-i intreb. Au acolo un reprezentant care supravegheaza actiunea, nu lasa nimic la intimplare, o sa-l intreb pe el, cu siguranta.) Bine, sa revenim. Au pus la punct suctiunea.

Au pus capat dezordinii. (Cu ce-o fi semanind, in fond, o dezordine?) Au abolit convulsiile. Au lichidat neprevazutul. (Care ar fi, in clipa asta, neprevazutul? Sa-si smulga mastile copiii? Sa-si retraga palmele? Ar fi un dezastru. Ba nu, ar fi foarte bine. Un pic de ameteala, nimic grav. Palmele dau ameteli. Asta si vor, probabil.) ii admir, e firesc. Dar ce se intimpla cu mlastina asta? Si de ce, pe fereastra… De ce aburul miinilor lipite pe ea formeaza o mlastina? Cred ca am fost acolo, cindva. La munca. La desecari. Am fost eu vreodata la desecari? Am trait eu pe vremea Marii Brambureli? Toti am trait… Deci am trait si eu. Sub ploaia de atunci… si eu… am plins si eu. As putea sa incerc… Nu, nu e permis. Si chiar daca nu le-as mai cere aprobarea (suctiunile sint toate la fel, cu sau fara recompensa, cu unghi de plecare mai mare sau mai mic, ce mai conteaza; ma voi lipsi de recompensa lor, si oricum, urcind atit de repede, n-o sa am timp sa savurez confortul), chiar daca i-as sfida, tot nu mai pot stoarce o lacrima. De cind sintem organizati, de cind gindim logic, glandele ne-au pus gind rau. Va trebui sa renunt. Ce ziceam? Ca-i admir. O, nu, o iau razna.
Mai bine sa-mi fac pregatirea, sa urmez instructiunile. E scris: sa te retragi in spaima ta si sa pindesti.
Ma retrag in spaima mea si pindesc. Ma retrag… E mai bine. Evident. Trebuia sa-i ascult. Ca intotdeauna. Este chiar foarte bine, e o placere. Ma retrag. Ce-mi venise sa vreau sa nascocesc altceva? Pindesc, e lucrul cel mai important. Normal, asa era prevazut.