OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Florina Ilis a intrat fulminant în prim-planul receptării contemporane cu masivul roman Cruciada copiilor (2005), într-un moment în care noile generaţii, atrase de provocări autoficţionale şi de experimentalisme fără suflu, nu păreau să aibă nici interes, nici resurse pentru epicul vizionar, de amplă respiraţie. Construcţia narativă de tip frescă a lumii contemporane, combinaţia de ficţiune paranoică şi de univers cibernetizat cu deschideri filozofico-simbolice şi mistico-religioase au produs o revelaţie în rîndul criticii care s-a predat cu ochii închişi; iată, s-a spus, o autoare ce sfidează prejudecăţile privind „minoratul scrisului feminin“, o „forţă a naturii“ în materie de creativitate şi de construcţie, o sinteză postmodernă matură între „noua structură“ cibernetică şi tradiţionala „nevoie de poveste“, de „epica magna“. Iată proza îndelung aşteptată. După o asemenea erupţie, exotismul explorărilor „postumane“, erotico-cibernetico nipone din Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit a apărut ca un supliment pasabil.

 

Neavînd la îndemînă prima ediţie a Chemării lui Matei, nu-mi dau seama în ce proporţie a fost revizuită. Oricum, ediţia a II-a este datată „martie 2008“. Există destule semne ale aducerii sale la zi (un personaj deplînge conflictul dintre preşedinte şi premier, întîlnim, apoi, trimiteri la compania Vodafone – în 2002 era încă vorba de Connex etc.).

 

Bine orientată şi cu un orizont cultural larg este, fără doar şi poate, şi Chemarea lui Matei, care, asemenea celorlalte două piese ale aşa-numitei „trilogii“, respectă punct cu punct reţeta unui roman postmodern de elită şi de succes…

 

O romantică poveste de dragoste gravitînd între lumea reală şi cea virtuală îl are în centru pe operatorul Matei, 29 de ani, singur după trei ani de cînd fusese abandonat (pentru cel mai bun prieten) de către prima sa iubire, Corina. Eroul caută să compenseze deficitul cronic de real prin identificarea deplină cu legile spaţiului virtual, în care se simte atotputernic; prin intermediul computerului o cunoaşte pe misterioasa Angel de peste Ocean (îngerul păzitor şi confidenta intimă de pe Messenger şi cu care se va căsători prin Internet, fără să-i cunoască numele adevărat); tot prin intermediul computerului o va cunoaşte, în lumea reală, pe irezistibila Ana Maria: senzuala şi competenta profesoară de la Institutul de Istoria Artei, măritată de vreo 20 de ani cu un procuror, dar, aflăm, mai în vîrstă doar cu cîţiva ani decît Matei… Aceasta, ignorantă în materie de computere, îl „cheamă“ pe mai junele operator să-i deschidă un cont de e-mail...

 

Într-un moment de pauză a relaţiei toride şi clandestine (după trei ani de abstinenţă), Matei reînnoadă legătura cu Corina (al cărei soţ, Vlad, plecase pentru doi ani la lucru în State) şi se lasă, din plictiseală, atras în mrejele tinerei Ioana, nepoata „feminină“ şi domestică a directorului de la institutul unde lucrează. Deşi iniţial o evită, deloc atras de perspectiva traiului mic-burghez, treptat, Matei începe să vadă în ea o soluţie de viaţă mai comodă decît cea oferită de Angel sau de Ana Maria. Spre final, o dezvirginează în timpul unui Revelion „aranjat“ la o cabană şi, într-un moment de avînt, îi promite că o va lua de soţie. Paralel cu aceste tribulaţii erotice, computeristul primeşte vizitele nocturne ale unui adolescent iluminat (Ilarie, fiul portarului de la Institutul de Proiectare). Puştiul îi intră în calculator, adăugînd fişiere cu conţinut mistic şi, prins asupra faptului, încearcă să-l convertească la dreapta credinţă pe egoistul, rătăcitul agnostic. Ilarie crede fără rest în minunile de la Medjugorje, în compatibilitatea dintre creştinism şi noile tehnologii virtuale, dar mai ales în mîntuirea lumii sub semnul feminin al Fecioarei Maria. Naraţiunea e pigmentată de scene senzaţionale, cu premoniţii şi coincidenţe stranii (traumatizanta „experienţă“ erotică a eroului de la cinci ani cu o fetiţă, Diana, întîlnirea din tren, în drum spre părinţii săi, cu o nebună profetică, schimbarea inexplicabilă a mirosului corporal, modificarea existenţei „mateiane“ în urma dialogului amoros pe Messenger cu Angel, „chemarea“ ciberneticianului într-o Americă inaccesibilă ca şi angelica-i interlocutoare din „lumea de Dincolo“…).

 

Tot sub influenţa lui Angel, protagonistul învaţă să conducă un automobil achiziţionat cu sacrificii, spre exasperarea echilibratului său instructor de la şcoala de şoferi. De Crăciun, în drum spre Corina – pe care o seduce diabolic, răzbunîndu-se astfel pe Vlad – încalcă imprudent regulile de circulaţie şi ajunge la poliţie, unde dă declaraţii complete despre viaţa sa, despre adevăr, realitate şi irealitate... Scapă de închisoare, dar o pierde pe fosta-i iubită. Atît apropiata plecare în America, lîngă soţia virtuală, cît şi la fel de apropiatul mariaj real cu Ioana rămîn, de asemenea, suspendate. Căci sfîrşitul de un tragism ambiguu al lui Matei – în aceeaşi maşină roşie, alături de regăsita Ana Maria… – face cu ochiul spre cel din Noaptea de Sînziene a lui Mircea Eliade...

 

Şi acum ingredientele reţetei: computerisme romantic-erotizate (toate romanele autoarei au în prim-plan un cibernetician îndrăgostit); tehnoscientisme virtuale în linia Ion Manolescu, Alina Nelega şi, mai nou, Tudor Creţu; eroi „ăi mai prima, dom’le“; profesionişti impecabili, oameni de succes din elita socială, femei superbe; o armătură reflexivă „grea“, pe linia noilor filozofii postmoderne; competenţe expuse pedagogic în materie de istoria artei (toate ficţiunile Florinei Ilis sînt nişte „romane ekfrastice“, cu titluri şi cu subiecte desprinse din tablouri celebre); vizionarisme mistico-religioase în spaţiul virtual şi o morală creştină în acord cu noua sensibilitate; analogii tehnice între „mutările“ din competiţia bărbătească pentru Corina şi „mutările“ jocului de şah; dialoguri în engleză pe Messenger, reproduse fidel; mixaje între fluxul continuu al naraţiunii şi trucuri specifice textului electronic; reflecţii politice adînci ale „bărbaţilor“ (mai ales ale lui Şerban, prietenul cu picioarele pe pămînt al lui Matei…) despre România de azi, valul de emigraţie şi simulacrele imagologice ale istoriei; scene senzuale tandre; incursiuni suave în trecutul protagoniştilor, în căutarea intimităţii domestice a copilăriei şi a adolescenţei; o dimensiune simbolică şi anagogică, explicitată didactic prin punerea în abis a tabloului Chemarea Sfîntului Matei al lui Caravaggio; un narator ambivalent, în care perspectiva la persoana întîi a lui Matei e mixată cu perspectiva din afară a dublului sau a duhului său. Bref: un nou maximalism…

 

 

Scriitura de „flux vital“ a autoarei, prezentă în toate cărţile sale, elimină consecvent punctul în favoarea virgulei sau a semnelor de exclamare şi de întrebare; în realitate, procedeul n-are nici o noimă, întrucît majusculele indică oricum începutul unei noi fraze. Abundenţa semnelor de întrebare şi de exclamare se vrea a fi, probabil, céliniană; în realitate, ea conferă textului ritmul exaltat din Declaraţie de dragoste sau Dimineaţa iubirii de George Şovu: „Mai stai de vorbă cu îngerul acela al tău? Da! M-a chemat la ea! (…) E femeie! De unde ştii, mă? O simt! (…) Taci Şerbane!“. Gerunziile se rostogolesc interminabil şi dizgraţios, ca şi emfatismele adolescentine, iar cacofoniile sînt folosite fără… prejudecăţi („frică că“). În plus, abuzul de „mateian“ (pesemne pentru evitarea lui matein: „patul mateian“, „performanţele mateiane“ ş.a.m.d.) e iritant. Florina Ilis mimează, greoi, dezinvoltura stilistică, fără să aibă simţul limbii. A-i reproşa lipsa autocenzurii ironice ar fi inutil: şi în acest registru autoarea se dovedeşte la fel de inabilă, obţinînd efecte contrare celor scontate.

 

Sare în ochi contrastul dintre banalitatea melo, de roman roz a intrigii, cu platitudinea aferentă a personajelor (confecţionată pe calapod de telenovelă, cu surprize de Valentine’s Day) şi „profunzimea“ sau „complexitatea“ semnificaţiilor cu care se vrea a fi învestită. Sfaturile „religioase“ ale lui Ilarie, cogitaţiile patetice ale lui Matei despre VR, panseurile lui Şerban despre politică, explicaţiile savante despre istoria picturii şi despre tehnica reprezentării oferite, generos, de către Ana Maria studenţilor sînt cusute, stîngaci şi tezist, cu aţă albă, iar declaraţiile complete ale lui Matei din arest sau replicile şefului poliţiei judeţene sînt nu numai complet neverosimile, ci şi ridicole, cu distanţă auctorială zero. Atenţie, vorbeşte poliţaiul-şef: „De aceea există o evoluţie pozitivă şi progresivă a umanităţii, fiindcă numerele negative, prin artificii de calcul îndreptăţite, pot fi eliminate din suma totală. În plus, minusurile de realitate, aşa cum ai reuşit tu să le evidenţiezi, şeful poliţiei indicînd vag spre hîrtia din faţa lui, ţin de domenii care nu mai intră în competenţa organelor poliţieneşti! Tu subminezi realitatea, Matei, vii cu numere negative! Mai degrabă imaginare! Îmi permit eu respectuos să-l contrazic pe şeful poliţiei“. Dar textul Florinei Ilis e prea îmbătat de sublim pentru a lua act de propriul ridicol… Pe fiecare pagină ne întîmpină perle de genul: „Sîntem prinşi fără scăpare între Scylla unei iubiri imposibile şi Carybda legilor lumii, nu avem de ales decît nu!“; „ea rîzîndu-mi prin telefon în ureche, reaprinzînd în mine doruri“; „ai fost cu dezarmare sincer“; „Lasă-l tu pe Ilarie! Eu vorbesc de o femeie, nu de feminin, acesta e un concept, dragul meu, dar o femeie reală, în carne şi oase, nu-i un concept! E un vagin! Mă auzi, trezeşte-te, Matei!“; „Fireşte că nu ideea de căsătorie îi sperie într-atît pe Kierkegaard, Kafka şi Matei, încît cel din urmă, ca o măsură de protecţie suplimentară, şi-a dezvoltat un sistem olfactiv de avertizare în caz de pericol, ci Matei, ca reprezentant legitim al lumii postmoderne şi, mai nou, virtuale, (…) încearcă jalnic şi fără rost să prelungească durata unui vis scurt de iubire“; „Ce ştie ea de rănile pe care mi le fac eu însumi în carnea de dinăuntru a sufletului meu?! Închipuindu-mi cum face dragoste cu soţul ei, chinuindu-mi minţile cu detalii înfiorător de exacte, (…) simţind cum, cînd e ţinută în braţe, îi zvîcnesc pe sub piele doruri adînci şi minerale“. Mă opresc aici, pentru că exemplele – descalificante pentru o prozatoare de la care avem, totuşi, alte pretenţii – s-ar putea întinde pe zeci de pagini. Chiar pasajele curate şi scenele mai expresive, cîte sînt, apar compromise de melodramatismul dubios al discursivităţii autoarei.