OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cuvintul dandy si-a gasit prima intrupare – un barbat – in clipa cind, la 1794, foarte tinarul si naucitor de elegantul colegian, pe numele sau George Brummell, ii este prezentat la Eton nimanui altuia decit printului de Wales, viitorul rege George al IV-lea.

Pina la 1850, cuvintul invadeaza zeci de volume sub semnaturi celebre, de la Byron, Bulwer-Lytton sau Benjamin Disraëli la Thomas Carlyle si Thackeray, de la Eugene Sue sau Balzac la Stendhal si Théophile Gautier. Asediul dandystic culmineaza, in 1845, cu micul volum al lui Barbey d’Aurevilly, dedicat celui mai important dandy al tuturor timpurilor. Prin Despre dandysm si despre George Brummell, d’Aurevilly inaugureaza o a doua mare etapa in istoria cuvintului.
Forme de dandysm (inca nenumit astfel), imbratisate nu doar de indivizi izolati, ci si de mici comunitati masculine, pregatind, orice s-ar spune, socanta intrare in arena a lui George Brummell, se lasa descoperite spre finele secolului al XVIII-lea, mai exact dupa 1770. Atunci apar «indivizi proveniti din cele mai diverse categorii ale societatii, care dobindesc, gratie felului lor de a fi si frumusetii, un soi de prestigiu ce nu are nimic de-a face cu genealogia sau cu manevrele din culise; la marile curti sau in mediile selecte, ei devin nu doar niste cazuri, ci de-a dreptul modele.

Toti ii invidiaza, toti ii imita. Nimeni nu rivneste sa ii detroneze din statutul privilegiat obtinut pe linga vreunul din puternicii lumii sau intr-un salon stralucitor. Toti vor sa fie ca ei, sa apartina clanului lor. In paralel cu ordinea si clivajele din Les Anciens Régimes, fondate pe privilegii ancestrale si statuare, sfirsitul veacului al XVIII-lea pregateste castele unui nou tip care, asimilind vechile valori, le subordoneaza noilor principii: meritul personal, o aristocratie a spiritului si a aparentei» (Marylène Delbourg-Delphis, Masculin singulier. Le dandysme et son histoire, Paris, Hachette, 1986). [...]
Dar primul care ii dedica fenomenului pagini intinse este – oricit de ciudat ar parea – Balzac insusi, la 1830, in mai putin circulatul Tratat de viata eleganta. Ii urmeaza Thomas Carlyle, cu Sartor resartus (1833-1834), apoi William Jesse, autorul unei Vieti a lui George Brummell, caruia ii e dator pentru multimea de informatii despre marele dandy englez Barbey d’Aurevilly. Cu Despre dandysm… al acestuia din urma si cu fragmentul dedicat dandy-ului de catre Baudelaire (in Pictorul vietii moderne, 1863) sint puse temeliile dandy-logiei si se construieste esafodajul etic si estetic al dandysm-ului.

Dupa ce Brummell lanseaza un stil pe care il preiau marile cluburi si saloane londoneze – eleganta a vestimentatiei, grija ostentativa pentru orice aparitie in public, excentricitate a gesturilor, nevoie subliniata de a iesi din comun, impasibilitate provocatoare –, dandysm-ul devine fenomen national, element de specific al lumii selecte. Forma de a trai care, alaturi de spleen, nebunie si extravaganta, se adauga acelui inconfundabil mod de a fi engle-zesc.
Specifice dandy-ului etern s-ar dovedi «cultivarea ideii de frumos in propria persoana», superioritatea aristocratica a spiritului, adorarea distinctiei, simplitatea elegantei, originalitatea, placerea de a uimi si «orgolioasa satisfactie de a nu fi niciodata uimit», un cult de sine insusi exacerbat, spiritul de opozitie si revolta, blazarea, raceala, refuzul trivialitatii, al vulgaritatii.
Pentru dandy, totul devine spectacol, mise en scène, deghizament, masca, joc al suprafetelor. Verbul sau nu mai are forta lui «être», ci devine «paraitre». In numele acestui program, dandy-ul, unic demiurg, imbatat de orgoliu luciferic, isi construieste propria viata ca opera de arta.

Felul in care isi creeaza o vestimentatie, un interior, un machiaj, o cina festiva sau un dejun frugal, o conversatie, un joc, o plimbare, un bal are ceva din gratia si inefabilul lucrurilor gratuit efemere, facute din pura placere. Nici o incrincenare, nici o ambitie, nici o lacomie. In acest spectacol evanescent, dandy-ul e dramaturg, regizor, scenograf si, mai presus de orice, actor. Iar intr-o prima faza, cea in care se contempla in oglinda sau priveste decorul din jur, isi devine si public.
La fel de important este si modul in care multi dandy isi compun chipul, tot ca pe o opera de arta, incepind cu machiajul. Daca tot raul din lume are ca sursa pornirea naturala, daca virtutea este eminamente artificiala, rezulta, fara doar si poate – demonstreaza Baudelaire in Elogiul machiajului –, ca podoaba e «unul dintre semnele nobletei de inceput a sufletului omenesc», iar moda, in general, «un simptom al gustului pentru ideal».

Dandy-ul isi compune un chip imobil, de masca. Nici un muschi nu se misca, nici un zimbet nu se infiripa. Celorlalti le este oferita o suprafata mata si rece. Ei stiu prea bine, asemenea seducatorului kierkegaardian, ca nimic nu stirneste mai mult decit indiferenta bine calculata, decit prezenta-absenta sau, la limita, retragerea neprevazuta din scena, in chiar clipa cind sint mai doriti, cind au atitat curiozitati si dorinte. «In societate, cita vreme n-ai produs nici un efect, ramii; daca l-ai produs, pleaca». Sint cuvintele lui George Brummell, marele specialist al strategiilor cuceririi.

Cit despre postùrile corpului dandy, despre acel repertoriu de gesturi care alcatuiesc ceea ce s-a numit un stil, ele sint, intr-adevar, inconfundabile. Un croi, un accesoriu, o coafura pot fi imitate. Niciodata insa o alura, o maniera. Totul e studiat indelung, pentru ca totul trebuie sa produca efect. Si il produce, fara doar si poate, din doua motive. Intii, deoarece intregul corp degaja o raceala si o distanta strategic compuse, o nepasare si in acelasi timp un self-control impresionante. Niciodata un dandy nu va gafa. El face un slalom gratios printre mobile si obiecte. Toate gesturile lui degaja siguranta de sine.
Un al doilea mod de a produce efect asupra celorlalti prin postùrile propriului corp e dat de gesturile excentrice ale dandy-lor, puse in scena cu aceeasi siguranta sfidatoare.

Pe de alta parte, desi isi transforma trindaveala sfidatoare in mod de a trai, un dandy autentic nu refuza «orarul», bine ordonata curgere a ceasurilor, protocolul care imparte o zi minut de minut, cu austeritate. Nimic din improvizatia, incoerenta, spontaneitatea relaxata ale boemilor. Nimic lasat la voia intimplarii.
In schimb, dandy-i devin solidari cu boemii datorita voluptatii celibatului, ca sa nu spunem ororii de matrimoniu. [...] Barbatii care, dupa unii, se nasc, iar dupa altii devin dandy, au una dintre cele mai ciudate relatii cu femeile. Dincolo de faptul ca majoritatea sint homosexuali, ei isi dezvolta – cu program! – daca nu un misoginism total (insa bine drapat), atunci macar un dispret fatis pentru aceasta specie inferioara, femeia, expresie a starii primare, naturale, dezlantuire de instincte, care dandy-ului hiperestetizat ii provoaca oroare. [...]

Acolo, in rafinatele-i interioare il va fi vizitat Wilde pe Ruskin, ca si pe celalalt papa al estetismului englez, celibatarul pina la moarte Walter Pater. Amindoi profesori la Oxford, amindoi retrasi intre zidurile bibliotecii ca intr-o minastire, amindoi propunind Angliei, dar si Europei, un mod relativ nou de a gindi frumosul. Cu binecuvintarea oxfordiana, Wilde incepe sa cucereasca saloanele Londrei si ale Parisului datorita unui fel de a fi care il apropie de traditia dandy. Nu doar celebra-i cravata, garoafa verde (artificiala) de la butoniera, vestele tipatoare, ciorapii colorati, nici freza stil Nero, care pune capat modei parului lung, nu doar frazele care, prin absurdul lor, amutesc de uimire asistenta, nu doar gesturile aberante si nici macar succesul de public al unei comedii de serie din 1882, unde ii e ridiculizata afectarea, nu pot explica, toate la un loc, notorietatea ametitoare a lui Wilde.
Unii istorici ai dandysm-ului – Giuseppe Scaraffia, de exemplu – cred ca succesul lui Wilde se datoreaza si unui fapt extrem de banal: in Anglia acestui victorianism tirziu si relaxat, Wilde are drum liber; posibilii sai concurenti s-au retras care incotro si din diferite motive.“

Adriana BABETI
(Dandysmul. O istorie,
Editura Polirom,
Iasi, 2004)