Autor: 
Categoria: 
Coregraf și dansator rus, Oleg Soulimenko trăiește la Viena, în capitala europeană a dansului contemporan, de un deceniu. Recent, a venit la București pentru două reprezentații cu spectacolul său și al lui Andrei Andrianov, Made in Russia, în cadrul Austrian Dance Days, primul showcase de dans austriac în România, organizat de Forumul Cultural Austriac. În interviul care urmează, Soulimenko vorbește mai puțin despre propriul spectacol și mult mai mult despre contextul care l-a generat, despre istoria sa personală și cea a lumilor artistice cărora le aparține, acum, în egală măsură: Rusia și Austria.
La începutul anilor 2000, ați părăsit Rusia pentru a vă stabili la Viena.
Dar cînd ați călătorit prima dată în afara Uniunii Sovietice?
În 1988, cu un teatru în turneu, la un festival din Berlinul de Est. Am
fost impresionat că puteai găsi blugi și cafea și tot felul de lucruri de negăsit
în URSS. Inclusiv pantofi superbi. Viața cotidiană era foarte confortabilă. Dar
foarte impresionat am fost de tineri, care lucrau cîteva ore într-un bar, pe
urmă se adunau să cînte la chitară, locuiau singuri, nu cu părinții, și la
sfîrșit erau toți deprimați pentru că voiau în Occident. Iar eu nu înțelegeam
de ce.
La vremea aceea, perioada komunalkăi se terminase în URSS, nu? Oamenii nu
mai împărțeau cîte zece familii un singur apartament.
În Uniunea Sovietică? Poate nu așa de des ca-n anii ’50 sau ’60, dar aveam
prieteni care locuiau așa, chiar și mult timp după perestroika tot mai exista
sistemul de komunalka. E adevărat că Hrușciov introdusese un program de
construire de apartamente ieftine pentru clasa muncitoare, dar komunalka n-a
dispărut niciodată.
Ajutor umanitar pentru Germania
Dvs. cum ați trăit, în URSS, momentele prăbușirii Cortinei de Fier?
Schimbările veneau atît de repede – o știre după altă știre după altă
știre. Dar îți trebuie timp ca să înțelegi ce se întîmplă în jurul tău, iar eu,
pe atunci, nu prea eram interesat de politică. Cred că am fost, cumva, surprins
de căderea Zidului, dar lucrurile erau deja pregătite de ceea ce se întîmpla
deja de cîțiva ani în Uniunea Sovietică. Doar că oamenii nu vorbeau între ei –
și dintr-odată, bum!, toată lumea citea ziare. A fost un mare șoc. Ceva ce
fusese păstrat ascuns era acum discutat oficial. Mă întîlneam cu prieteni și ne
ziceam unul altuia: poate că Lenin a greșit. Se petrecuse ceva nemaiauzit –
puneam sub semnul întrebării un simbol, o icoană. Iar a doua zi, și ziarele se
întrebau dacă nu cumva Lenin a greșit. Însă la acel moment nu dădeam prea multă
atenție politicii fiindcă și viața mea profesională trecea printr-un fel de
revoluție. Eram inginer constructor și deodată am devenit artist. Se deschisese
calea pentru noi moduri de existență. Înainte, trebuia să mă duc la serviciu de
la 8 la 5 și nu puteam să întîrzii, pentru că lucram într-o întreprindere a
Armatei (mama încercase să mă protejeze, să nu fac armata, se temea să nu
pățesc ceva). Și de pe-o zi pe alta (nici chiar așa, dar ceva de genul) m-am
făcut artist. Dintr-odată, aveam foarte mult timp, nu-mi sufla nici un șef în
ceafă, puteam face orice.
A fost șocant și pentru că un an mai tîrziu am plecat din nou în Germania,
cu Opera, și ne-am oprit la Dresda, unde am încercat să găsim aceiași pantofi
ieftini de care știam de data trecută. Numai că nu i-am mai găsit. Lucrurile
începuseră și în fosta Germanie de Est să fie foarte ordonate și plictisitoare.
Îmi aduc aminte că luaserăm multă mîncare cu noi, fiindcă toți încercam să
strîngem bani, mărcile germane din diurnă. Dar am fost cazați la niște hoteluri
drăguțe cu mic dejun inclus, și nu mai știam ce să facem cu toate conservele și
ciocolata pe care le aduseserăm. O jumătate de an mai devreme, la Moscova
fusese o criză de alimente și ajunseseră o grămadă de ajutoare comunitare din
Germania, orez, făină, zahăr, așa că ne-am hotărît să oferim un tip asemănător
de ajutor pentru Germania: am pus afișe în germană, în care ziceam că oferim totul
gratuit, într-o piață publică, unde și cîntam, și dansam. Turiștii din Germania
de Vest doar treceau și făceau fotografii, dar oamenii simpli, ca, de pildă, o
profesoară, se opreau și ne spuneau cît de ieftine erau înainte aceleași
conserve și cît de mult s-au scumpit, și luau ceea ce le ofeream. Fiindcă s-a
dovedit că era greu să distribui mîncare pe stradă, lumea nu era obișnuită. Era
o atît de mare diferență între ceea ce văzusem în Berlinul de Est cu doi, trei
ani în urmă și ceea ce vedeam acum la Dresda.
Așadar, n-aveți o formație academică, o educație formală în dans?
Nu tocmai. Cînd am început eu, era deja tîrziu, aveam cam 25 de ani. În
Rusia exista ceva numit teatru fizic, în care ne puneam niște costume negre și
făceam exerciții de flexibilitate, probabil cu cît erai mai flexibil erai și
mai spiritual (evident, ideea venea din Polonia, era legat de Grotowski). Pe
urmă, am descoperit dansul Butoh, am plecat în Japonia o lună de zile și am
început un gen cu totul nou de antrenament, pe urmă a fost invitat în Rusia un
dansator polonez care ne-a făcut cunoștință cu metodele de contact
improvisation. Am învățat foarte mult, mai tîrziu, de la dansatorii și
coregrafii occidentali cu care am lucrat, am prins cîte ceva de la fiecare,
apoi, împreună cu Andrei Andrianov, am decis să facem spectacole bazate pe
improvizație și am învățat multe, cum să comunicăm cu publicul etc. Așa ne-am
format propria tehnică, dacă pot să-i zic așa, un amestec de chestii diferite.
Exista însă, în anii ’80-’90, dans contemporan în Rusia?
Da, sau mai curînd începea să existe, era o companie condusă de Sasha
Pepeliaev, Teatrul Kinetic, care făcea un fel de pantomimă de cabaret la vremea
aceea, și obținuse în anii ’80 o cafenea, unde puteai să stai și să bei și un
ceai sau ceva. La începutul anilor ’90, Pepeliaev s-a dus în Statele Unite, a
devenit foarte interesat de dansul modern, și a trecut de la pantomimă cu
mișcare la dans propriu-zis. Și mai erau cîteva chestii și oameni care încercau
să facă una, alta, dar fără susținere de la Stat, doar cu ceva finanțare
universitară, nimic consistent. După ’90, au început să apară companii cu
oameni venind din dansul și teatrul clasic, care practicau un teatru fizic, cel
mai cunoscut fiind un grup numit Studioul Experimental. Dar cu greu se putea
numi dans contemporan, avînd în vedere că porneau de la tradiția rusească,
bazată pe narațiune, personaj, teatralitate expusă.
Care au fost artiștii și companiile străine cu cea mai mare influență
asupra acestei scene?
Unele foarte diferite, trebuie să spun. Cu cît veneau mai des și făceau mai
multe ateliere, cu atît era influența mai mare. În primul rînd, aș zice că
dansul Butoh, compania Min Tanaka a făcut multe turnee în Rusia, au fost, apoi,
mai multe ediții ale unui festival de dans flamand, ocazie cu care am început
cu toții să-l imităm pe Wim Vandekeybus, dar cea mai profundă influență a fost
cea a companiei Pinei Bausch. Café Müller s-a jucat, prin 1988, într-o sală cu
sute de spectatori, iar ceea ce i-a atras pe artiștii ruși a fost latura teatrală
emoțională, modul de a spune o poveste, pornind de la fapte (auto)biografice.
Lucru pe care îl constat și acum, cînd lucrez cu studenți ruși sau artiști
foarte tineri, care nu prea știu de unde să pornească și atunci încearcă să se
bazeze pe propria istorie de viață.
Ce s-a schimbat în modul dvs. de a lucra atunci cînd v-ați mutat de la
Moscova la Viena?
Cu Andrei lucram mult pe improvizație și bazîndu-ne pe propriile noastre
experiențe; făceam lucruri diferite, dar întotdeauna pornind de la noi înșine.
Cînd m-am mutat la Viena, am devenit conștient că m-am plictisit de mine însumi
și de propriile mele istorii. Am devenit preocupat de concept și de formă, de
„cum“ și „de ce“. Cu Andrei, aveam și o problemă legată de coregrafie, fiindcă
timpul ne presa foarte tare în Rusia și totul era foarte haotic, în mare parte
improvizam, era mai economic așa și așa era cultura în care lucram. La Viena, a
început să mă intereseze coregrafia și compoziția, iar la prima mea coregrafie
am început să lucrez în 2004. Am făcut cercetare un an de zile, a fost greu,
îmi venea mereu să schimb mișcările și să nu fixez nimic.
„Mama“ Plisetkaia și „tata“ Godard
Made in Russia s-a născut, ca idee, mai devreme și e „bîntuit“ de două
imagini emblematice, cea a Maiei Plisețkaia și cea a lui Jean-Luc Godard. Cum
ați ajuns la formula finală?
După cum am mai spus, pe atunci eram interesat de storytelling, de felul în
care ne puteam spune pe scenă poveștile personale. Oamenii de vîrsta noastră
sau mai tineri voiau să vorbească despre ei, iar noi încercam să găsim o formă
interesantă. Eu eram la Viena, Andrei la Moscova, și la un moment dat el mi-a
zis cît îi place cum mă mișc, pe urmă eu i-am zis că seamănă cu Godard, parcă
i-ar fi fiu. Așa a început, dar e ceva mai mult în alegerea pe care am făcut-o:
Plisețkaia e, în imaginarul cultural rusesc, un fel de mamă, în timp ce tatăl
vine din altă parte, din străinătate. Deci tatăl venit de departe, părintele
intelectual, e Godard.
Piesa la care lucrați acum, Made in Austria, va fi tot în colaborare cu
Andrei Andrianov?
La Made in Austria nu lucrez cu Andrei, cu el colaborez la următorul
proiect, care se va chema House in Order. Am rugat diferiți artiști pe care-i
cunoșteam, de exemplu, Meg Stuart, să ne trimită „indicații“ despre cum să facem
un început, un mijloc și sfîrșitul unui spectacol. Asta pentru că un spectacol
trebuie să aibă un început, un mijloc și un final, nu neapărat în această
ordine. Pe noi ne interesează acest aspect, așa că vrem să reflectăm într-un
spectacol despre ce înseamnă aceste părți ale unei piese de dans.
Made in Austria va fi gata în mai, e despre oameni care au venit în Austria
din alte țări din motive diferite, din dragoste sau ca să lucreze etc., și care
și-au construit o viață acolo. Ei vor vorbi despre ei înșiși (doar unul e
dansator profesionist, altul e un om de afaceri canadian și încă mai caut),
fiecare va avea opt sau zece minute la dispoziție. Spațiul va fi un restaurant
din vîrful Donauturm, turnul de televiziune din Viena, care se rotește cu 360
de grade în 36 de minute. Pe mine mă preocupă și cum poți să prezinți ceva fără
a folosi doar cuvintele, așa că voi căuta și oameni cu profesii legate de
mișcare care să nu fie neapărat din lumea dansului contemporan.
În imagine: Oleg Soulimenko în Made in Russia, spectacol prezentat în cadrul Austrian Dance Days
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters