OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sally Sommer e o adorabila doamna blonda, radiind o perpetua tinerete provenita din contactul direct si continuu cu dansul in forma sa cea mai spontana. Povesteste cu insufletire despre filmul la care lucreaza de citiva ani, si pentru care nu gaseste ultimii bani necesari. Cind va fi gata totusi, va fi o radiografie a dansului de societate de azi si o antologie a dansului de societate de mai ieri. O epoca nu suficient de indepartata pentru ca istoricii sa se ocupe de ea, sau macar sa devina constienti de necesitatea de a o surprinde in evanescenta ei. Urmarim pe o caseta video secvente din perioada interbelica, rarissime documente de epoca neprelucrate de mina vreunui regizor, transmise de o precursoare la fel de pasionata, o rusoaica socotita excentrica la vremea aceea pentru curiozitatea cu care batea cluburile cu aparatul de filmare dupa ea.
Exista o virsta cind dansul este forma de socializare cea mai fireasca: adolescenta. In societatile lipsite de o adevarata traditie rurala, precum cea americana, ringul de dans a inlocuit de cele mai multe ori hora din batatura sau din piata din fata bisericii. Tocmai aceasta este cea mai putin cunoscuta si transmisa, de unde si dificultatile aproape insurmontabile ale unei reconstituiri cit de cit fidele.

Secventele de pe caseta surprind adevarate recitaluri ad-hoc, sustinute intr-un cadru informal, de catre cupluri sau individual, aproape in exclusivitate negri. Imbracati la costum si purtind sosete albe pentru a atrage atentia asupra picioarelor (artificiu pe care il regasim peste decenii la Michael Jackson), „isi fac numarul“ intrind pe rind in cerc, uneori intr-un dialog concurential, alteori in linie.
La inceputurile rock-ului, partenerele lor poarta pantofi fara toc, iar la elementele acrobatice nu se sfiesc sa-si arate lenjeria, vizibila cind se dau peste cap. Picioarele descriu o dantela de o virtuozitate ritmica si o viteza ametitoare. Sint autodidacti si danseaza pentru propria lor placere; n-ar sti sa explice ce fac si nu le trece prin cap ca s-ar putea cistiga un ban din asta. Oricit de simpli ar fi in viata civila, clubul e locul unui cod comportamental bine definit, la care e o mindrie sa aderi. Pentru un negru (pe nume Duke, Count, Prince sau King), dansul liber e momentul sau de glorie, demonstratia pe care si-o ofera siesi si lumii ca este in stare de ceva la superlativ. Executia e de o varietate extrema, amprenta individuala e evidenta chiar in cazul unui stil definit.

Valuri dupa valuri, teenager-ii americani au dat tonul dansului de discoteca, de trotuar, iar mai apoi al clip-urilor video. Anii ’80 au fost epoca break-dance-ului, ’90 ai hip-hop-ului. Ceea ce vedem azi pe MTV imbina tap cu electric boogaloo, rap sau locking. Dar adevarul tot in discoteca e de gasit, acolo unde patimasii dansului de amorul artei freaca podeaua la propriu, cu coatele, umerii si capul, traind dansul ca pe o terapie, aproape de dependenta. Preocuparea lor e performanta artistica si acrobatica, dar si originalitatea.
Pe caseta se perinda apoi oameni de azi, de conditiile cele mai diverse (un politist, un profesor, un asistent paternal, un vatman de metrou, un arhitect), citiva au trecut de mult de prima tinerete, printre ei sint si fete. Oricit de fistichiu s-ar imbraca, continua sa respecte acel cod de civilizatie care face din spatiul de dans un loc privilegiat, unde fetele nu sint agatate ci tratate cu curtenie, un spatiu al fair-play-ului, fara alcool sau droguri.

Practic nu se poate vorbi despre un stil unitar, ci despre individualitati. In jargonul lor se foloseste mult cuvintul work, putind insemna orice, de la repetitie sau studiu pina la sex, opus lui job cu sensul de munca platita. Si pentru ca totusi trebuiau sa gaseasca un nume, acum se practica fast foot work, denumire care spune totul, desi vag.
Din cind in cind, in mijlocul lor apare cite un coregraf profesionist in cautare de inspiratie pentru clipurile video, cu precadere ale vedetelor care nu danseaza, si carora „le da bine in cadru“ dinamica din planul secund. Este sansa a ceea ce americanii numesc five minutes fame, fiindca „voluntarii“ sint storsi de producatori fara mila, platiti mai degraba simbolic, dupa care li se da drumul din nou in peisajul de unde au venit, fara sa li se fi explicat cum sta treaba cu drepturile de autor si cit ar fi putut cistiga de fapt.

Hip-hopper-ii din statiile de metrou nu mai sint de mult o atractie turistica, si nici nu se spetesc cu performing-ul. Imaginea pe care o ofera trecatorilor este mai degraba cea a unor semicersetori, tristi homeless depasiti de transformarile datorate profesionalizarii stilului lor. (Situatia lor e cu totul alta in Europa de Vest, unde subcultura lor a fost adoptata, institutionalizata, au aparut festivaluri si cursuri, coregrafii contemporani isi iau asistenti din rindurile lor pentru o mai autentica absorbire a noului in postmodern, iar companiile din top colinda lumea in turnee.)
Dar poate cea mai ciudata si mai complexa este relatia dansului de societate cu televiziunea. Daca in epoca de aur a musical-ului coregrafii ajunsesera sa li se incredinteze regia unor lung metraje, azi regizorul, monteusa si animatia pe computer isi asuma tot mai mult rolul de coregraf. In clipuri, piesa de rezistenta devine insusi corpul vedetei (cintaretului), iar jocul de prim-planuri pe diferite segmente anatomice, ritmate din foarfeca, creeaza o dinamica de ansamblu asemanatoare dansului.
Intre timp, in discoteci, dansatori pasionati „lucreaza“ in anonimat, pentru propria lor satisfactie. Poate cindva, Sally Sommer si altii ca ea vor gasi bani si pentru arhivarea imaginilor autentice, necomerciale.