OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Centrul National al Dansului Bucuresti a gazduit, in primele zile ale anului, o intilnire deschisa cu jurnalistul portughez Rui Catalão, foarte activ ca dramaturg in piesele unor coregrafi ca Joao Fiadeiro, Miguel Pereira si Manuel Pelmus (care a participat de asemenea la intilnire), avind ca tema rolul dramaturgului in dansul contemporan.

Rui Catalão (nascut la Cacém, Portugalia, in 1971) e autorul spectacolelor Elogio da Classe Política Portuguesa (2004), The Dark Room (2004, in colaborare cu Manuel Pelmus) si My Kind of Job (2003), in care a creat si dezvoltat (printr-un ecran de hirtie intre public si scena si folosind una sau doua camere fixe) un nou concept de film live, care le permite interpretilor sa lucreze intr-un spatiu intim, avind in acelasi timp o perspectiva a imaginii pe care-o creeaza pentru spectatori. Catalão a lucrat de asemenea ca dansator si dramaturg in piesele lui João Fiadeiro (O que eu sou não fui sozinho, 2000; Existência, 2002; Conference-Demonstration, 2001-2003), si a fost dramaturg la Punct Fix (2002) al lui Manuel Pelmus si Corpo de Baile (2005) al lui Miguel Pereira. Ca actor, a jucat in filmul lui Miguel Gomes A Cara Que Mereces
(2003); a scris de asemenea scenariul pentru O Capacete Dourado (in pregatire). In 2005, a inceput sa colaboreze ca scenarist cu cineastul Joao Pedro Rodrigues (autor al filmelor Fantasma si Odete). A regizat scurt-metrajele Ver (1994)
si Mu-ro (1995). Rui Catalão si-a inceput cariera in 1991, lucrind ca ziarist si critic de film pentru importantul cotidian portughez Público, unde continua sa scrie despre literatura. In prezent lucreaza la un proiect gazduit CNDB.

Studiile mele sint in primul rind de literatura, la inceput am scris proza, am facut si ceva critica, dar imi doream foarte mult sa fac film; si din cauza ca timp de doi ani, cit am incercat sa fac film, nu s-a intimplat nimic, am inceput sa scriu cronica de cinema. Nu am vrut sa intru in lumea dansului. Pur si simplu, la un moment dat, Joao Fiadeiro1 m-a chemat la un workshop, care nu era propriu-zis destinat coregrafilor. Era un atelier la care participau oameni din toata Europa, cred ca eram vreo saisprezece, majoritatea din nord (Danemarca, Suedia...). Fiadeiro era intr-o faza incipienta, construia mai mult pe improvizatie, asa ca am inceput sa lucrez cu el cumva dinauntru, in acelasi timp in care se dezvoltau si improvizatiile. Aveam mai degraba un mod conventional de a lucra, in sensul ca faceam un fel de documentare in care eram si inauntrul procesului de creatie, fiind de fapt in afara lui, lucrind pe interviuri, pe note... Or, pentru mine era esential sa construiesc ceva dinauntru; ceea ce i-am propus lui Joao (si felul in care am lucrat cel mai bine, pina la urma) a fost includerea intregii echipe in spectacol, au devenit performer-i – fara sa fie dansatori – si cei din staff-ul tehnic, am dansat si eu. Apoi au urmat colaborarile cu Manuel Pelmus2 si Miguel Pereira.

- Povesti pentru Lacul lebedelor
De obicei, lumea intelege prin dramaturgie un fel de poveste; eu, insa, nu vin niciodata cu o poveste scrisa dinainte, astept ca oamenii cu care lucrez sa-mi spuna ideile lor, carora incercam pe urma sa le dam impreuna o forma. Nu incerc niciodata sa-mi impun propriul univers, propria imaginatie artistilor cu care colaborez, si cred foarte mult in puterea istoriilor personale. De exemplu: cind am inceput sa lucrez cu Miguel Pereira3, el vorbea mereu despre Lacul lebedelor, despre enorma istorie a baletului pe care-o poarta cu el Lacul lebedelor. I-am spus ca e o tema mult prea puternica pentru dans ca sa renunte la ea, numai ca solutia lui prima a fost sa-mi puna in brate un teanc de extrase de ziar, comentarii, articole de dictionar despre baletul lui Ceaikovski. Ce sa fac eu cu ele? Ceea ce ma interesa era povestea lui despre Lacul lebedelor: Miguel Pereira e un mare coregraf care s-a apucat tirziu de dans, nu are o pregatire clasica, ceea ce-i da anumite complexe.

Motiv pentru care vedea (si acum face la fel) tot ce se face pe toate scenele de dans din Lisabona, daca nu si prin Europa. Si si-a dat seama ca, daca la inceput privea Lacul lebedelor ca pe o compozitie perfecta – Pereira e fascinat de cutia neagra –, la un moment dat a inceput sa vada ca de fapt corpul de balet nu e o structura robotica.
Unde ar fi trebuit sa fie doar precizie si un fel de automatism, erau de fapt fiinte foarte diferite, fiecare isi avea propria personalitate: unul din dansatori era mai gras, altul mai slab, altul era un pic in afara ritmului, unul era putin incordat, altul avea fata congestionata; putea dintr-o data sa vada o lume de detalii, de la felul in care cade lumina pe covorul negru, pina la micile ezitari in miscare ale dansatorilor, faptul ca uneori le era teama, zimbeau. Era o intreaga istorie dincolo de coregrafia propiu-zisa a Lacului lebedelor, istoria unei reprezentatii vazute de Miguel Pereira. Asa incepe, pentru mine, lucrul la orice piesa – cu o poveste personala.

In ciuda aparentelor, nu sint un om care comunica usor, si cred ca de-asta m-am si apucat sa fac asta: pentru ca lumea din jurul meu are mari dificultati de comunicare, ceea ce e valabil si printre dansatori si coregrafi, caut un mod de a face aceasta comunicare posibila.
Si s-a intimplat cu Miguel Pereira: dupa ce am stat de vorba, a scris un text extraordinar de frumos despre natura umana a corpului de balet, un text care era in acelasi timp unul despre perceptie.
Perceptia, felul in care privim/vedem e o chestiune de cultura si de moment, si se schimba in timp. Daca citesti romanele de secol XIX, iti dai seama ca pe vremea aceea oamenii nu vedeau foarte bine, foloseau lornioane ca sa se uite la un spectacol, iar pe deasupra salile erau atit de mari, incit perceptia era alterata de distante. Apropierea ne face sa pierdem orice control asupra a ceea ce aratam.

- Mecanismul rafinat al dramaturgiei
Cel mai important lucru in ceea ce fac eu e dialogul, daca nu stabilesc un dialog cu artistii nu pot lucra la o piesa. Intr-un fel, sint fascinat de propria mea imaginatie, iar cind lucrez la un spectacol facind parte din acel spectacol pot sa-mi pun aceasta imaginatie in functiune impreuna cu ceilalti. Pentru ca am o experienta care trece prin literatura, prin film, sint foarte multe chestiuni de informatie, de perspectiva, de limbaj pe care pot sa le pun la bataie, dar dialogul ajunge sa aiba loc atunci cind nu eu imi pun cunostintele in joc, ci o fac impreuna cu ceilalti. Totul pleaca de la o idee, dar eu unul, cel putin, nu stiu niciodata unde poate ajunge, nu am un plan dinainte stabilit, fiindca forma finala e o poveste impartasita de fiecare (cu cit e vorba de mai multi oameni, cu atit e mai dificil, cu cit ne cunoastem mai putin, cu atit e mai greu, dar asta e mecanismul dialogului). Dramaturgia da forma acestei povesti.

Transcriere de Edith BAN

_____________
1. Unul dintre cei mai importanti si interesanti coregrafi/dansatori contemporani, originar din Lisabona; si-a inceput pregatirea in 1983; in 2000, a debutat si ca regizor de teatru, punind in scena Asteptindu-l pe Godot de Beckett. A colaborat, printre altele, cu Scoala de Dans a Conservatorului din Lisabona si compania RE.AL.
2. Intilnirea cu Manuel Pelmus a avut loc la Viena, intr-un „laborator deschis“ la care participau doi coregrafi (Pelmus si austriaca Helga Guszner) si doi teoreticieni (Catalão si slovena Bojana Kunst) si unde Pelmus si Catalão au inceput documentarea pentru Punct fix, dezvoltat apoi la Bucuresti.
3. „Copilul teribil“ al dansului contemporan portughez, Pereira a primit in 2000 Premiul Jose Ribeiro da Fonte al Ministerului portughez al Culturii pentru piesa sa de debut, Antonio Miguel, lucrind apoi, pentru Transitions Dance Company/Laban Centre piesele Data/Local (2002) si Transitions (2003). Corpo de baile, la care a colaborat cu Rui Catalão, este cea mai recenta creatie a sa.