OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Conform statisticilor, ciclul de concerte Anotimpurile de Antonio Vivaldi se afla pe primul loc in topul lucrarilor muzicale cele mai ascultate, dar si cele mai des transpuse scenic dupa 1990. Avem inca in memorie variante mai vechi – cea semnata de Alexa Mezincescu la Opera Nationala din Bucuresti sau cea a lui Sergiu Anghel, retransmisa periodic de televiziune. Dincolo de reticentele produse de existenta unor referinte, Anotimpurile exercita asupra coregrafilor o fascinatie irepresibila.

Cea mai recenta „victima“ a farmecului acestora este Calin Hantiu, pina nu de mult prim-solist al Teatrului de Balet „Oleg Danovski“ din Constanta, actualmente coordonator artistic al companiei, aflat la virsta la care experienta de interpret se converteste tot mai des si mai consistent in creatie.
Colaborind inca o data cu colectivul Operei din Constanta, Calin Hantiu propune, la inceput de sezon estival, Anotimpuri cu geometrie variabila, un spectacol de balet la care semneaza regia si coregrafia. Conlucrarea cu Ana-Maria Munteanu – aici autoarea scenariului, a costumelor si a spatiului scenic – imprima o geometrie variabila actualei versiuni prin incadrarea surprinzatoare a lui Vivaldi in coperti de... Gershwin. Rhapsody in Blue, concert abordat cindva integral de coregraful Calin Hantiu, inseamna pentru el ritmul trepidant al prezentului, in opozitie cu seninatatea si emotia amintirilor.
Fire directa, extroverta, Calin Hantiu isi urmeaza de fiecare data nevoia de a exprima prin dans trairi autobiografice, intr-un mod lipsit de sofisticare si cu o simbolistica primara. Scenografia il sustine prin segmentarea spatiului, costumele cu jocuri asimetrice si folosirea oglinzii suspendate, ca element unic de decor.

Obisnuit cu „recitativele“ din baletele clasice, Hantiu manevreaza cu firesc mizanscena, pe pretextul femeii de afaceri (Iosana Sebesan) care ascunde in spatele unei duritati aparente o evolutie personala aproape standard, cea a anotimpurilor vietii, strabatute de relatia cu El (Constantin Dragomir).
Naivitatea copilariei (Marian Baran – Slavic Baltaga), erotismul tineretii (Mirela Badea – Relu Dobrin), fructul copt al familiei largite (Maria Ohota – Sorin Galca) si femeia-iarna inca nevenita (Geta Huncanu) isi gasesc transpunerea in duete in dulcele stil neoclasic, cu o neasteptata fantezie combinatorie (cea mai marcata maniera fiind cea din Primavara). Desi se concentreaza mai putin pe ansamblul de fete, lasindu-i rolul de atmosfera sau fundal, nu il „iarta“ de dificultatile tehnice. Astfel, ceea ce la premiera apare ca o indrazneala aproape nechibzuita (ansamblul este completat cu eleve de la Liceul de Arta din Constanta, sectia coregrafie) are premisele unei sedimentari care in timp va insemna un progres sensibil in performanta interpretativa a colectivului.

Asperitatile de conceptie (ligheanul-umbrela, oul, intrepatrunderea planurilor din final, suspendarea abrupta a ultimei parti s.a.) sint atenuate de o muzicalitate fara cusur si o respectare instinctiva a delimitarii stilurilor de miscare.
Vivaldi este poate cel mai apropiat compozitor de sufletul coregrafilor, indiferent de registrul dinamic ales. De cele mai multe ori, cei care abordeaza Anotimpurile se situeaza undeva in zona vara-toamna, atunci cind au deja suficiente intimplari de viata de rememorat si destula maturitate in transpunere. Mai ramine de povestit fara cuvinte iubitorilor de dans sezonul amintirilor la gura sobei...