Domnule Massimo Gerardi, nu sînteţi pentru prima dată în
România. Ştiu că aţi mai fost anul trecut la Liceul „Floria Capsali“, unde aţi
pregătit anii terminali în dansul contemporan. Aş vrea să vă întreb dacă pentru
spectacolul Depeche Dance, a cărui premieră tocmai a avut loc la Teatrul Odeon,
aţi lucrat cu cei pe care i-aţi cunoscut atunci.
E adevărat că nu sînt pentru prima dată în România. Anul
trecut am stat puţin mai mult, i-am urmărit pe liceenii cu care am lucrat, care
au participat şi la o competiţie. Deşi sînt foarte mulţumit de felul în care
s-au prezentat, pentru actuala producţie am susţinut, împreună cu Răzvan
Mazilu, o audiţie. În decembire 2009, am selectat un grup mixt de protagonişti,
cu backgrounduri diferite. În comun au însă o energie extraordinară, care a
făcut lucrurile să meargă formidabil. Toţi sînt foarte, foarte tineri.
Unul dintre lucrurile la care ne-am uitat cu atenţie a fost
interesul lor pentru dansul contemporan. Era important să fie cu adevărat
puternic. Am reţinut şi faptul că unii dintre ei au deja ceva experienţă în
materie. Nu vin neapărat cu o bază formată în baletul clasic, lucru care este
folositor, fără îndoială, dar nu obligatoriu.
Ştiu că sînteţi profesor şi de balet şi de dans contemporan.
Cum vă împărţiţi între cele două stiluri?
Da, aşa este. Susţin stagii şi de dans contemporan şi de
balet clasic, chiar dacă la Universitatea de Dans şi Muzică din Köln predau
numai dans contemporan. De fapt, în cazul meu şi nu numai al meu, sînt sigur de
asta, e vorba mai mult despre acel punct în care ele se întîlnesc decît despre
despărţirea lor. Cred că punctul de întîlnire e mult mai prezent decît îşi
imaginează multă lume. Poate că diferenţa constă într-un alt fel de a folosi
energia.
Atunci cînd predau balet clasic, ceea ce îi învăţ pe studenţi
nu este o metodă anume foarte strictă, Vaganova, de exemplu, ci ceea ce apropie
cele două stiluri – clasicul de contemporan şi viceversa. Nu cred că văzînd
astfel lucrurile, dansul de un anumit tip devine mai slab, ci dimpotrivă. Am
convingerea că e folositor să iei ceva dintr-o parte şi să pui într-alta, să
foloseşti tot ceea ce îţi trebuie ca să te exprimi, indiferent de unde vine
acel ceva. Aş spune că este un alt fel de a te mişca, pînă la urmă.
Există o filozofie în spatele acestui alt fel de a te mişca?
Sigur că da. Este vorba, în primul rînd, de ceea ce William
Forsythe începuse la un anumit moment al carierei sale. Nu ştiu cît de cunoscut
este el aici, în România, dar cred că cei care lucrează în domeniu ştiu despre
el. Este printre primii coregrafi care realmente au pus împreună cele două
direcţii diferite ale dansului: clasic şi modern, care au făcut ca acestea să
se întîlnească. Este printre primii pentru care baletul nu a mai însemnat
identificarea cu repertoriul clasic şi care a creat un stil mixt. Aş spune că
experienţa mea, ca dansator activ pe scenă, e legată mai mult de studiile sale,
de modul său de dezvoltare a ideii coregrafice. Am lucrat nu numai cu el, ci şi
cu alţi coregrafi care vin din aceeaşi zonă, unii chiar formaţi de el. Cred că
trebuie să-i mulţumesc pentru că mi-a deschis această poartă de înţelegere a
lucrurilor.
Aş dori să vă întreb care este elementul declanşator pentru
o nouă creaţie. Vă stimulează muzica, un dansator – interpret anume, ideea care
se poate materializa prin dans...? Răspunsul este general valabil, funcţionează
el şi în cazul prezentului spectacol?
Întotdeauna e un amestec din toate astea. De exemplu, mai
întîi a fost ideea de a crea o lucrare pornind de la muzica trupei Depeche
Mode. Avea la bază şi gîndul că vom fi aproape de public cu această muzică pe
care toată lumea o cunoaşte, chiar şi oamenii tineri, pe care sperăm să-i vedem
în sală. Fac o paranteză. Prin alte părţi, prezenţa tinerilor în sălile de
teatru şi mai ales la spectacole de dans contemporan e uşor problematică. În
Europa de Vest, oamenii şi-au cam pierdut interesul pentru dans şi m-am gîndit
că pot fi atraşi pe ocolite, prin intermediul unui anumit gen de muzică.
Dintr-un spectacol de dans combinat cu melodiile celor de la Depeche Dance poate
rezulta ceva ce i-ar putea aduce înapoi în sala de spectacole. Ar putea să le
sporească interesul pentru dans. Muzica pe care am ales-o este un nou remix. Am
apelat la această formulă din nevoia de a avea ritmuri diferite ale cîntecelor,
care să genereze, la rîndul lor, ritmuri diferite ale dansurilor imaginate şi
interpretate.
Sigur că m-am gîndit la Răzvan Mazilu, pentru că el are un
tip de personalitate artistică de care sînt interesat în calitate de coregraf.
Răzvan e foarte expresiv pe scenă şi am ţinut cont de asta, ştiind că privirea
e direcţionată mult mai atent asupra personalităţii celui care dansează singur
pe scenă, revelîndu-se prin felul în care dansează, prin ceea ce exprimă
mişcările sale. Coregrafiile urmează cu destulă fidelitate textele cîntecelor
în cauză. În felul în care am făcut distribuţia, am ţinut cont de
personalitatea interpreţilor, mai ales în solouri sau în duete. Cred că se
potrivesc toţi foarte bine cu tipul de muncă creatoare pe care am făcut-o aici.
Dar cărui gen îi aparţine acest spectacol?
Pentru România, el ar putea să treacă drept un anume tip de
experiment. În Europa de Vest, există însă deja destule lucrări coregrafice pe
muzică pop (să o numim astfel). Mă refer la Pink Floyd, Rolling Stones sau alţi
interpreţi şi formaţii din anii ’60-’70. A devenit un fel de gen, la care nu se
apelează foarte des, dar... destul de des. Totuşi, după ştiinţa mea, este
pentru prima dată cînd cineva se foloseşte de muzica celor de la Depeche Mode
pentru o lucrare de dans contemporan. E oarecum surprinzător să auzi
comentariile. În Germania, există o pagină de web a fanilor Depeche Mode şi
unii scriu că nu-şi pot imagina dans pe muzica lor, pentru că e foarte
particulară, nu e deloc dansantă. Sper să vină la Odeon să vadă şi poate vor
descoperi o altă faţetă a acestei muzici.
Ar fi interesant de ştiut ce anume, în afară de piesele
muzicale semnate Depeche Mode, v-a influenţat şi în ce anume fel?
În primul rînd, cred că există un anume look foarte potrivit
cu muzica lor, o atmosferă anume pe care o creează melodiile, dar şi un mod
melancolic – i-aş spune – de a cînta.
Dar ca să redai aşa ceva, e vorba, în primul rînd, de dansatorii cu care
colaborezi. Revin şi subliniez că sînt foarte mulţumit de felul în care
lucrează, de modul în care îşi aproprie materialul coregrafic pe care-l ofer
sau pe care numai îl sugerez uneori. Mai mult, de felul în care acesta se aşază
pe corpul lor, dacă pot să spun aşa. Sînt fericit, pentru că e prima dată cînd
lucrez cu majoritatea lor.
Cu Răzvan Mazilu am mai lucrat, dar Flashback, celălalt
spectacol pe care l-am făcut anul trecut împreună, presupunea un context şi un
tip de lucru cu totul diferite. În concluzie, aş spune că şi pentru mine este
ceva cu totul nou, după cum este şi pentru ei.
Care este următorul dumneavoastră proiect? Există deja un
titlu pentru următoarea dvs lucrare, domnule Massimo Gerardi?
Mă întorc în Germania, pentru că acolo lucrez de obicei.
Împreună cu un alt coregraf, avem o
companie – movinghteatre.de –, cu care producem cel puţin două spectacole pe
an. Se mai adaugă invitaţiile pe care le onorez la diferitele festivaluri şi
întîlniri. Acum, pregătim o premieră pentru luna octombrie, al cărui focus sînt
contrastele – în viaţă, în societate, între bărbat şi femeie, între moduri de
gîndire. Tema e generoasă, poate fi abordată din numeroase perspective. Trebuie
să vedem ce vom alege pînă la urmă să prezentăm pe scenă. Mai e ceva timp pînă
atunci.
În general, mă preocupă temele legate de societatea
contemporană. De aceea, anul viitor, ne-am propus să facem două producţii care
au ca subiect utopiile moderne, văzute prin prisma viitorului societăţii.
Într-o anumită măsură, este o analiză, însă, mai mult, e şi o ocazie de a
reflecta asupra societăţii de astăzi şi a utopiilor pe care le-a produs în
ultima jumătate de secol, precum fascismul sau comunismul. Sper să ajungem la o
expresie artistică pe măsură!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters