DANS. Numai o suferinţă transfigurată permite oglindirea biografiilor celorlalţi

Dialog cu Philippe TRÉHET

Autor: Gina ŞERBĂNESCU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Philippe Tréhet este unul dintre cei mai importanţi coregrafi francezi din perimetrul dansului contemporan, un creator cu un stil în care metaforele propuse prin demersul său artistic primesc substanţă printr-un limbaj coregrafic foarte personal. Philippe Tréhet s-a născut la Le Havre, în 1966, a studiat la Paris şi în Statele Unite ale Americii, unde a aprofundat tehnicile Graham şi Limon. A cîştigat premii la unele dintre cele mai importante concursuri internaţionale şi a creat pentru companii prestigioase din întreaga lume: Nederlands Dance Theater, San Francisco Ballet, Opera din Varşovia, Bat Dor Dance Company Israel, Channel Islands Ballet din Los Angeles (pentru a preciza doar cîteva dintre ele…). În 1987 a fondat la Le Havre compania care îi poartă numele. Philippe Tréhet este autorul one-man-show-lui Umbre de lu-mină, care va fi interpretat de Răzvan Mazilu. Premiera spectacolului va avea loc pe 10 octombrie, la Teatrul Odeon, şi este o producţie “Fundaţia perfoRM” şi Teatrul Odeon.

Unde vă căutaţi inspiraţia?

În viaţă, în relaţiile cu oamenii, în lume, pentru că sînt un om al lumii şi nu trebuie să mă închid într-un turn ca să creez ceva, ca să scot la lumină o poveste, ca să am ceva de împărtăşit. Cînd am creat spectacolul Une ville pour mourir, m-au inspirat bombardamentele din Beirut. Acel spectacol şi-a găsit punctul de pornire în acele evenimente. Mi-am dorit apoi să creez o lume diferită şi aşa s-a născut Le couloir de Galilée, după care mi-am propus să merg mai departe şi a luat naştere spectacolul Les Mysteres de Nouveaux Monde. Uneori, aşa se naşte creaţia, ea poate porni de la un fapt brut, concret, istoric şi poate, încet-încet, să ajungă într-un punct, într-o lume care, de fapt, nu există.

Moartea ocupă un loc privilegiat în creaţiile dumneavoastră. Mi se pare interesant că aţi ales să transmiteţi semnificaţiile morţii prin intermediul corpului, realitatea de fapt, pe care moartea o „şterge“… Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre moarte, dans, corp, în special despre corpul care dansează şi transmite semnificaţia morţii?

E adevărat, moartea e o temă fundamentală în spectacolele mele… Dansul lasă urme, amprente invizibile, iar acest fapt mi se pare extrem de apropiat de realitatea morţii… Din nefericire, am fost confruntat cu multe morţi şi am înţeles că modul în care trăim cu cei care nu mai sînt este dat de modul în care sîntem “traversaţi” de urmele lăsate de ei. Întocmai ca dansul, care traversează realitatea… Nu-mi e uşor să recunosc, dar trebuie s-o spun, am creat lucruri care s-au petrecut ani mai tîrziu. Nu ştiu de unde a venit acea idee de creaţie, de ce am ales tematica respectivă, ea era în mine, mi s-a impus probabil şi am văzut-o ulterior manifestată în viaţa concretă, am trăit-o dincolo de realitatea scenei. Îmi pun foarte multe întrebări despre asta, pentru că e un subiect chinuitor de reflecţie să înţelegi de ce se manifestă prin tine, ca idee pentru creaţie, un lucru care urmează să ţi se întîmple în aşa-zisul plan concret al vieţii… Aşadar, sînt convins că moartea e o trecere, o etapă, nicidecum un final. E ceva ce traversează… Întocmai ca dansul, e o realitate care (ne) traversează, o realitate provizorie, efemeră, ca gestul. Pentru mine, asta e relaţia, înrudirea dintre dans şi moarte. Una dintre relaţii, de fapt. Moartea e viaţă, face parte din viaţă şi nu o pot privi ca pe un final absolut.

Cum se realizează legătura dintre limbajul coregrafic şi discursivitatea mesajului, cum se face osmoza între ceea ce gîndiţi şi ceea ce se materializează? Care dintre ele se manifestă în primă instanţă?

Primul este întotdeauna sensul, emoţia transmisă de acest sens, cu poezia sa ori, din contră, cu realismul şi brutalitatea lui, care vin să prindă carnalitate. Avem deci sensul, apoi materia în care se concretizează sensul, din care creşte, aproape intuitiv, „scriitura“ scenică, forma internă a materiei. Ele generează scriitura, configurează limbajul coregrafic, mişcarea, drumul, stilul. Apoi, prin mijloace stilistice şi prin detaşare, încerc să rafinez, să configurez mai ferm ceea ce vreau să prezint.

Care este importanţa corpului, în special a corpului dansatorului? Dumneavoastră vedeţi corpul ca expresie a unei unităţi, sau este separat de suflet/spirit? credeţi în această separaţie? Sau consideraţi că omul este o unitate nedisociabilă?

Atîta timp cît omul este în timpul său, în prezentul său, în viaţă, cred în ideea unităţii.

Eu văd dansatorul ca pe întruparea unui mesaj, iar aceasta este o unitate.

Da, desigur. Cred că atunci cînd cineva dansează, senzaţia primară este că dansează doar cu corpul său, dar pentru mine ceea ce se înfăţişează efectiv este sufletul său, mai mult decît corpul. Dacă ne oprim doar la corp, ne confruntăm cu o materialitate brută, cu soliditatea substanţei sale. Prin contrast, dansul nu are nimic de-a face cu acest tip de soliditate, el este o formă de energie care-şi are originea dincolo de materialitatea corpului. Ceea ce e frumos în cazul dansatorului este că tocmai corpul său e instrumentul pentru manifestarea acestei energii opuse materialităţii, tot ceea ce el face se petrece prin intermediul acestui instrument.

Dar atunci cînd dansează, corpul nu este un instrument, este încarnarea unui sens.

Dansatorul utilizează corpul său ca pe un vector, un vector extrem de fragil, prin care se petrece o perpetuă sublimare.

Trebuie să vorbim şi despre semnificaţia vieţii personale, a elementelor autobiografice în planul creaţiei. Şi mă gîndesc acum la două spectacole ale dumneavoastră, Trahison şi Le Cage, în care elementul autobiografic este foarte prezent. Credeţi că viaţa personală trebuie înfăţişată pe scenă în mod brutal, sau printr-o transfigurare?

Nici una dintre variante nu e cea definitivă. Dacă privim în ansamblu o creaţie inspirată de un fapt autobiografic, avem de-a face cu o transfigurare, cu un receptacul al unei experienţe foarte intime. Un artist nu poate impune publicului imaginea unei suferinţe foarte personale, pentru că acea experienţă îi aparţine doar lui şi nimănui altcuiva. A-mi prezenta experienţa mea, a o mărturisi brutal e o formă de psihoterapie, iar scena şi publicul nu au acest tip de funcţie. Un act artistic trebuie să fie generos, pentru a permite şi celorlalţi să ia parte la el.

Şi numai aşa am, ca spectator, posibilitatea de a mă regăsi acolo, poate că acea suferinţă pusă în scenă este şi a mea.

Da, dar asta numai pentru că acea suferinţă a fost „digerată”, transfigurată şi doar astfel permite oglindirea biografiilor celorlalţi. Dacă ar fi prezentată prea concret, prea realist, istoria celorlalţi s-ar confrunta astfel cu o duritate impenetrabilă. Sigur, fondul este brutal, dar forma pe care o îmbracă trebuie să fie rezultatul unei transfigurări. Punctul de pornire este un fapt brutal, dar prin modul în care este înfăţişat celorlalţi trebuie găsite porţi care să poată fi deschise.

Cum s-a născut proiectul cu Răzvan Mazilu şi cum se numeşte el?

Umbre de lumină şi este un solo pe care eu l-am coregrafiat, iar Răzvan îl interpretează.

Acest proiect a venit exact în momentul în care aveam nevoie de el, deşi nu eram foarte conştient de asta. Răzvan mi-a propus să vin să lucrez cu el la acest proiect. El văzuse o creaţie de a mea cu ani în urmă în Japonia, a mai existat o propunere de proiect din partea lui acum cîţiva ani, dar, din păcate, nu am putut atunci. I-am trimis o listă de întrebări, îl văzusem deja la Paris, în toamna trecută, în Block Bach, un spectacol care mi-a plăcut foarte mult, pe care l-am simţit foarte aproape de mine. Apoi a venit propunerea de proiect din partea lui Răzvan. I-am trimis un set de întrebări care aveau mai puţin legătură cu piesa pe care urma să o creez, ci cu posibilitatea ca, prin ele, să îl cunosc mai bine pe Răzvan. S-a configurat astfel ideea unui solo, un tip de spectacol pe care nu-l fac în mod curent, de obicei gîndesc coregrafii pentru mai mulţi dansatori. Am creat solo-uri doar pentru mine şi pentru încă doi dansatori. Acest proiect a venit la momentul potrivit, pentru că ultimii patru ani au fost extremi de dificili pentru mine în plan personal, iar acest proiect mi-a oferit posibilitatea ca prin intermediul unui alt dansator, al lui Răzvan, să spun foarte multe lucruri, mai ales că e vorba de un artist cu un univers apropiat de ceea ce încerc să transmit prin modalităţile mele de expresie. Deşi este creată pentru Răzvan, această piesă autobiografică mă reprezintă într-un foarte mare măsură. Ea reprezintă, de fapt, o sinteză între două biografii, a coregrafului şi a interpretului.

Cum aţi descrie colaborarea cu Răzvan?

În cazul lui Răzvan mi-am dat seama foarte repede că eu, în calitate de coregraf, trebuie să acord o atenţie sporită laturii sale pronunţat creative, iar această atenţie trebuie să fie diferită de aceea pe care o acord altor dansatori cu care lucrez. Asta pentru că Răzvan este un artist care are nevoie să aibă o înţelegere instantanee a ceea ce interpretează. Răzvan lucrează global, contextual, în fiecare clipă, şi simte nevoia de a înţelege spontan ideea creaţiei în întregul ei. Răzvan este un artist foarte talentat care, dincolo de acest talent foarte special, se dovedeşte o persoană cu un pronunţat simţ al dăruirii.

Recomanda articolul prin: