Pe scena Operei
Naţionale Bucureşti a avut loc, pentru prima oară în istoria instituţiei,
premiera unui balet semnat de George Balanchine (1904-1983). Condiţiile în care
acest spectacol a fost programat şi lucrat sînt cu totul speciale. Iniţiativa
i-a aparţinut balerinei Simona Şomăcescu, şeful companiei de balet a ONB. De la
proiectul depus la sediul The George Balanchine Trust din Statele Unite şi pînă
la spectacolul de la Bucureşti, a trecut mai bine de un an. Drumul de la vis la
realitate a fost lung şi greu, căci moştenirea celui care este considerat
părintele dansului neoclasic este extrem de bine păstrată şi protejată.
Licenţele se dau greu, nu toate companiile care le solicită primesc dreptul de
a prezenta un balet de Balanchine. Balerinii de la ONB au reuşit să impună
respect şi să cîştige încredere, obţinînd astfel şansa ca, timp de trei ani, să
danseze în România două balete scurte, semnate de George Balanchine: Vals
Fantaisie (spectacol datat 1967), pe muzica lui Glinka, şi Serenade (1934),
primul balet pe care coregraful rus l-a pus în scenă în Statele Unite, pe
muzica Serenadei în Do major op.48 pentru orchestră de coarde de Ceaikovski.
Pentru a pregăti
şi superviza produsul artistic finit, un aşa-numit „repetitor“ a sosit oficial
la Bucureşti şi a lucrat timp de cinci săptămîni cu balerinii români. Paul
Joseph Boos l-a cunoscut bine pe George Balanchine, i-a fost aproape şi a ajuns
să pătrundă coregrafiile maestrului în cele mai profunde detalii.
Aveţi statutul de
repetitor. Ce înseamnă un repetitor în Trustul Balanchine?
Textual, înseamnă
să îi determin pe dansatori să repete, şi să repete, şi iar să repete, pînă
cînd reuşesc să fie perfecţi într-o coregrafie de Balanchine. Aşa aş putea
defini jobul meu. Dacă mă refer mai precis la ce fac aici, în România, pot să
vă spun că am păşit pragul sălii de balet în urmă cu cinci săptămîni, am
urmărit dansatorii lucrînd, i-am evaluat după reperele mele proprii, am organizat
o preselecţie în urma căreia i-am ales pe cei mai potriviţi artişti pentru
„proiectul Balanchine“, am lucrat cu cîte doi, trei, patru potenţiali
dansatori, timp de mai multe repetiţii, pînă am fost sigur cu cine vreau cu
adevărat să lucrez şi pentru care roluri; apoi am verificat costumele, muzica,
întreaga producţie, pentru ca, în final, ea să fie în deplină armonie cu
originalul gîndit, imaginat, creat de Balanchine. Totul pare extrem de rigid
şi, totuşi, nu este. Eu cunosc baletele lui Balanchine în cele mai mici
detalii, le pot reface oriunde şi oricînd, şi, totuşi, de cîte ori le lucrez în
vreo parte a lumii, descopăr cîte ceva nou, un sentiment ascuns, o expresie
nouă, un gest ce poate fi interpretat altfel. Coregrafia lui Balanchine este
mereu aceeaşi, dar expresia baletelor şi, mesajul ce porneşte de la fiecare
balerin în parte sînt într-o continuă schimbare. Aceste balete, aşa cum le-a
gîndit maestrul, sînt o imensă sursă de inspiraţie generatoare de nou şi, mai
ales, de frumos.
Se ştie că Balanchine
era un rafinat cunoscător al muzicii, al partiturii, în toate detaliile ei.
Realiza reducţii de pian, era el însuşi puţin compozitor. Aş dori să ne vorbiţi
acum despre relaţia intimă dintre coregrafiile maestrului şi anatomia pur
muzicală a partiturilor pe care le folosea.
De fiecare dată,
Balanchine mai adăuga partiturii iniţiale încă o voce şi această voce era
dansul. Această voce de mişcare adăugată partiturii iniţiale era menită să
prezinte un punct de vedere nou asupra muzicii, să ajute privitorii să fie, în
egală măsură, şi ascultători ce descoperă mai uşor, cu ajutorul mişcării,
frumuseţile sunetelor.
Publicul român va
vedea pentru prima oară o producţie Balanchine. Vă cer să ne daţi o cheie, să
ne dezvăluiţi un secret, să ne daţi... ceva cu care să putem percepe frumuseţea
şi valoarea acestei noutăţi absolute.
Cel mai simplu şi
mai direct ar fi ca publicul să descopere şi să aprecieze frumuseţea mişcării,
minunea muzicii, şi ca fiecare privitor să îşi imagineze propria poveste.
Balanchine nu oferă decît sugestii, nu redă explicit nimic. Creaţia lui este
profundă, personală, originală şi menirea ei este să placă sau… să nu placă.
Pot să încerc să vă spun că Serenada este faimoasă prin faptul că nu are un
scenariu. Dar priveşti baletul şi ştii, fără urmă de dubiu, că în el există o
poveste. Balanchine spunea că, dacă pe scenă se află un bărbat şi o femeie, se
va întîmpla cu siguranţă ceva. În minţile dansatorilor şi ale privitorilor se
desfăşoară în paralel şi în timp real zeci, sute de scenarii diferite, care,
toate, au ca bază, aceiaşi interpreţi, aceleaşi mişcări, aceeaşi muzică. Toate
sînt însă reale şi credibile datorită existenţei celor doi dansatori. În
Serenadă puteţi urmări evoluţia vieţii a doi tineri, de la primii lor paşi în
balet şi pînă la sfîrşit. Cei doi dansează împreună. Femeia este ridicată pe un
piedestal. În baletele lui Balanchine, femeia nu este niciodată mamă sau
servitoare, este întotdeauna personajul adorat, personajul venerat. Valsul
Fantezie este bucurie pură, mişcare şi zbor… este o explozie de energie.
Balanchine a dorit să aducă muzica rusească în conştiinţa americanilor, într-o
perioadă în care compozitorii ruşi nu erau cunoscuţi şi, deci, nici apreciaţi
dincolo de ocean. Glinka a fost unul dintre compozitorii săi preferaţi şi, de
aceea, primul balet creat pe o scenă americană a folosit această muzică.
Cam cîţi repetitori activează acum în Trustul Balanchine?
Nu am o imagine exactă, dar cred că sîntem
cam 30.
Balanchine a
creat în jur de 400 de balete. Cîte cunoaşteţi dumneavoastră atît de detaliat,
încît să le puteţi reproduce oricînd, oriunde?
Cunosc destul de
detaliat cam 75 de coregrafii. Pot însă să montez la nivelul cerut de Trust
doar, să zicem, 10 pană la 15 dintre acestea. Nu trebuie uitat însă că nu toate
cele 400 de balete s-au păstrat, multe s-au pierdut. Astăzi, repetitorii de
care vă vorbeam pot readuce la viaţă, la nivelul impus de Trust, cam 75 de
balete marca „Balanchine“.
Cam cîte montări puteţi realiza într-o stagiune?
În ultimele şase luni, am lucrat deja şase
balete în şase teatre diferite.
Am impresia că stau de vorbă cu un… soldat
care îşi schimbă mereu locul în care trăieşte şi munceşte după ordinele pe care
le primeşte de la Trustul Balanchine. Un soldat deosebit de ascultător şi de devotat cauzei pe care o serveşte.
Poate chiar gata de un gest de sacrificiu pe altarul numit „baletul
Balanchine“.
Aşa şi este. Se
ştie ce pot şi sînt calificat să fac, şi sînt trimis acolo unde este nevoie de
cunoştinţele mele. Sînt foarte pasionat, iubesc sincer şi deplin tot ce fac.
Sigur, pot oricînd să spun: „vreau să mă odihnesc, vreau să mai stau şi pe la
casa mea“.Pot să refuz un proiect – dar
nu am refuzat niciodată, căci îmi face reală plăcere munca, interacţiunea cu
balerini din cele mai diverse spaţii culturale şi de cele mai diferite
formaţii. Dansatorul este o specie unică, un personaj aparte. Şi chiar dacă nu
mai dansez pe scenă, continui să mă consider un dansator. Dansatorii fac multe
sacrificii. Am fost un băieţaş simplu din Dakota de Sud, un spaţiu de
agricultori în mijlocul unui spaţiu al nimănui şi de niciunde. Şi iată-mă acum,
într-una dintre cele mai fantastice clădiri de operă din Europa, aici, la
Bucureşti, lucrînd la unul dintre cele mai minunate balete ce pot exista; şi
toate astea mulţumită doar lui Balanchine. Dacă aş fi rămas acasă, făcînd ceea
ce părinţii mei au făcut toată viaţa, nu aş fi văzut lumea, nu aş fi trăit
atîtea experienţe fascinante. Dar mulţumită tuturor acelor sacrificii pe care
am fost obligat să le fac pentru a fi dansator, viaţa mea este atît de
frumoasă, atît de bogată! Ce aş putea spune mai mult...
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters