OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se poate comenta un spectacol pe care n-ai reusit sa-l vezi? Mai bine nu. Atunci, macar se pot expune motivele pentru care nu ai reusit sa-l vezi, daca le consideri relevante.
Praga e un oras cu un numar impresionant de teatre, in majoritate aflate in solda primariei. Cele subventionate de stat sint Opera Nationala, Teatrul National si Teatrul Lanterna Magica. Dintre acestea, primele doua au si companii de balet, iar Nationalul, care are trei cladiri diferite, are si repertorii diferite de balet in doua dintre ele.
Dupa ce, pentru a patrunde in cladirea Operei, a trebuit sa fac uz de toata rezerva de zimbet si rabdare disponibila, orice legitimatie fiind de prisos, m-am trezit in fata unei superbe sali aproape goale, in familiarul stil neo-clasic al majoritatii institutiilor europene de gen. In program: Sarbatoarea primaverii de Stravinski si Simfonia a IX-a „Din Lumea Noua“ de Dvorak – curat regal repertorial!

Deceptia a luat insa curind locul nerabdarii, spectacolul coupé din seara respectiva fiind o mostra nefericita despre ceea ce s-a intimplat din ’90 incoace in unele tari central si est-europene, posesoare anterior ale unor solide scoli de balet clasic de sorginte ruseasca. Depopularea masiva a companiilor prin plecarea dansatorilor de prima mina catre tari „mai calde“ a dus la inlocuirea acestora cu linia a doua. In plus, sistemul traditional de invatamint nepreocupindu-se de producerea de coregrafi de neoclasic sau de dansatori de contemporan, acestia provin din scoli si conservatoare, unde studiul incepe tirziu, in adolescenta, ceea ce face ca baza de antrenament clasic sa lipseasca sau sa nu depaseasca nivelul de amatori. Prin urmare, coregrafii invitati sa monteze la Opera de Stat pragheza au in C.V. montari in teatre de provincie, studii si experiente regizorale amestecate, desi abordeaza cu curaj titluri de forta, pentru care exista montari anterioare de referinta.
Sarbatoarea primaverii, in coregrafia lui Petr Smok, e o suita de intrari si iesiri, de jocuri de formatii, dar nu si de energii, fara o reala patrundere a substantei muzicale. Plictisul si liniaritatea sint dublate de costumele fade, in culori terne, si de luminile in tonuri gri-mov, in timp ce dramatismul partiturii are ca punct coregrafic culminant… un sarut, final abrupt al nonsalantei seductii desfasurate de Aleasa.

Dansat tot la demi-pointes, Din Lumea Noua are, totusi, in conceptia Irenei Janovcova, o idee de libret, dar in stilul ilustrativ al anilor ’70, cu tablouri vivante si situatii explicite. Solista, incaltata cu „cipicei“, infrunta vicisitudinile unei lumi ostile, unde oamenii alcatuiesc masinarii ca in filmele lui Chaplin sau piramide umane cu Statuia libertatii in virf, pentru ca in final sa se integreze acestora, devenind ea insasi o parte din lantul mecanismelor si luind locul celebrei statui… Naivitatea conceptiei este sustinuta de o coregrafie in care elementele de dificultate sint roata si podul, din cind in cind cite o saritura sau o priza simpla.
In rest, citiva turisti straini, pentru care ideea in sine de a merge la Opera asigura succesul serii, mai ales ca preturile variaza intre (numai) 10-25 dolari.
Probabil ca trupa cea mai buna este cea a Nationalului, mi-am zis vazind si repertoriul afisat, care cuprindea titluri de lucrari clasice integrale (Raimonda, La Fille mal gardée s.a.) si spectacole coupé ale Baletului de Camera, cindva o companie prestigioasa, aplaudata si la Bucuresti cu ani in urma.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

In punctul acesta cronica se opreste si incepe anecdotica. Dorind sa vedem Raimonda, simbata in matineu, am sesizat cum intrau in sala citeva zeci de persoane, in majoritate copii insotiti de parinti, in timp ce ne straduiam sa convingem plasatoarele ca niste legitimatii internationale de presa ne permit accesul gratuit. Inutil, din engleza lor neraminind brusc decit cuvintele ticket si box office. Cind am reusit sa adunam de prin buzunare coroanele necesare pentru biletele cele mai nepretentioase (ajunul plecarii, cronicari estici – aveti tabloul!) ne-am trezit cu un oblon trintit cu hotarire in nas si cu perdeluta ghiseului trasa.
Incercind sa depasim momentul de stupefactie, am sperat atunci ca ratam un spectacol mai bun decit cel pe care reusisem sa-l vedem. Si ne-am gindit cu nostalgie la teatrele de acasa, unde o sala plina chiar si cu blatisti incalzeste mai degraba ochiul interpretilor si inima spectatorilor…