OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vivia Sandulescu:
Deschiderea Teatrului Odeon catre dans s-a petrecut, practic, inaintea directoratului dumneavoastra, doamna Dorina Lazar. Ati preluat o traditie sau v-ati lasat cucerita pe parcurs?

Dorina Lazar:
A fost ideea lui Alexandru Dabija, care pina acum un an era director general. Marturisesc ca eu am fost destul de uimita de aceasta initiativa, dar s-a dovedit extraordinara, si vad ca se bucura de un succes din ce in ce mai mare. In stagiunea trecuta, am aplicat sistemul „luna si gala“, nerepetabil. Anul acesta va fi o formula noua: avem trei proiecte, repetabile.

Vivia Sandulescu:
Razvan, te rog sa punctezi citeva din reperele colaborarii tale cu Teatrul Odeon, pentru ca ele au imbracat, in timp, forme diverse.

Razvan Mazilu:
Prima a fost cu ocazia lucrarii mele de licenta, cind, impreuna cu Rodica Mandache si Johnny Raducanu, am montat Vorbeste-mi ca ploaia si lasa-ma sa te ascult, dupa Tennessee Williams. Era un spectacol de teatru-dans, lucru nou pentru noi toti, care a tinut, totusi, cu succes afisul timp de doua stagiuni. Am recidivat propunind Ingerul albastru...

Dorina Lazar: ...
Intre timp, noi ne-am gindit ca e mai bine sa-l avem la mina noastra, decit invers...

Razvan Mazilu: ...
Si m-au angajat in functia de consultant artistic. Mi-am spus atunci ca trebuie sa ma implic mai mult – desi puteam sa-mi realizez propriile proiecte coregrafice in alta parte, iar aici sa fac doar miscare scenica. Am considerat ca se cuvenea sa las o amprenta mai personala si am propus un program de Gale de dans, la care doamna Dorina Lazar a reactionat imediat pozitiv.
Dorina Lazar: Inca o data, Alexandru Darie a fost extraordinar. De altfel, inaintea acestor Gale, Teatrul Odeon a gazduit, o vreme, un Centru de expresie corporala, Festivalul de dans contemporan BucurEsti-Vest organizat de Cosmin Manolescu s.a.

Vivia Sandulescu:
Razvan, pina cu citiva ani in urma, ai fost free-lancer, de aceea pe multi dintre colegii tai i-a mirat faptul ca te-ai „asezat“ intr-un teatru. In afara sigurantei pe care ti-o da locul de munca stabil, ce alte motive ai avut pentru un mariaj cu un teatru de drama?

Razvan Mazilu:
Nu m-as fi angajat intr-un teatru daca nu as fi gasit o echipa: niste directori cu care sa fiu pe aceeasi lungime de unda si niste actori foarte deschisi si disponibili, dispusi sa faca si altceva, dupa cum au demonstrat si in cadrul Galelor.

Vivia Sandulescu:
Actorul care cinta si danseaza este, in ziua de azi, o necesitate reala? Va intreb asta pentru ca am predat ani de zile miscare scenica la UNATC si am intilnit destui studenti convinsi ca vor face cariera actoriceasca fara sa trebuiasca „sa se miste“ – sau ca, oricum, dupa ce se vor angaja intr-un teatru, va veni un coregraf care sa le spuna ce sa faca, atunci cind va fi nevoie.

Dorina Lazar:
Nu, nu, nu… E absolut necesar – si o spun blamindu-ma pe mine, care n-am facut-o la vremea mea – ca un actor sa-si intretina trupul, care este unul dintre mijloacele sale de exprimare. Din pacate, sintem destul de neglijenti cu acest aspect al existentei noastre artistice. E adevarat ca nu exista aceasta cerinta in partea asta a Europei, in anii cit am functionat eu ca actrita. Uite ca vremurile se schimba, vine peste noi un val in care trupa lui Dan Puric, de exemplu, este extrem de bine vazuta, si se dovedeste ca ceea ce fac ei acopera o lacuna din plaja spectacolelor din Romania. Din acest punct de vedere, prezenta lui Razvan la noi in teatru e benefica fiindca, in afara proiectelor lui, el chiar se ocupa si de mentinerea in forma a actorilor, nu asigura doar miscarea scenica – asa cum a facut la spectacolele Morti si vii, M. Butterfly si altele.

Vivia Sandulescu:
Lucrind cu actori, ti s-a intimplat sa-i faci „sa se miste“ pe unii care nu-si cunosteau potentialul de expresivitate corporala, sau ai cautat stofa deja vizibila in ei?

Razvan Mazilu:
Si una, si alta. Imi place sa descopar in fiecare actor aceasta latura, pe care si-o cunoaste prea putin sau nu a avut posibilitatea sa si-o exerseze, dar e firesc ca unui coregraf sa-i placa sa lucreze si cu cei pe care Dumnezeu i-a „haruit“ cu o plastica corporala aparte.

Vivia Sandulescu:
Din punct de vedere managerial, o serie de Gale de balet in seri ca simbata sau duminica este un risc considerabil. Cum de vi l-ati asumat, doamna Dorina Lazar?

Dorina Lazar:
Exista un segment de public, oameni foarte ocupati in timpul saptaminii, care iubesc baletul si care doar in week-end isi permit sa vina intr-o sala de spectacol. Ne-am gindit sa venim in intimpinarea lor. Pe de alta parte, marturisesc ca programarile acestor Gale se fac si in functie de disponibilitatea colaboratorilor.

Vivia Sandulescu:
Galele de dans v-au adus si alte cistiguri, in afara celor de natura financiara?

Dorina Lazar:
Au largit preocuparile artistice ale Teatrului Odeon, i-au imbogatit ofertele, si e bine sa se stie ca se intimpla ceva la Teatrul Odeon!

Razvan Mazilu:
Ele au fost gindite nu doar ca spectacole de dans, ci ca spatii multi-disciplinare, in care s-a cintat live, actorii au jucat, au cintat si au dansat, au fost invitati plasticieni, s-au produs artisti de circ, ba chiar si gimnastul Marius Urzica: i-am adus „obiectul muncii“ – calul cu minere – pe scena.

Vivia Sandulescu:
La inceputul anilor ’90, aici a existat un Centru de expresie corporala condus de Raluca Ianegic – o experienta care a durat citiva ani. Credeti ca ar fi posibila „reeditarea“ unui centru pastorit de Razvan, sa spunem?

Dorina Lazar:
Nu m-am gindit. Sigur, la modul ideal s-ar putea, dar nu stiu cit de bine ar fi sa existe un corp de dansatori pe linga unul de actori. Ma gindesc la trupa Contemp, care exista pe linga Teatrul de Opereta: fetele sint foarte bune, Adina Cezar e extrem de activa si de energica, dar tot nu au loc sa danseze...

Razvan Mazilu:
E riscant. Eu marturisesc ca m-am gindit la aceasta, dar e vorba totusi de niste destine ale unor oameni, de care trebuie sa ai grija. Compania aceea nu a rezistat atacurilor haotice din mass media.

Dorina Lazar:
Probabil ca era si prea devreme. Acum ne-am mai obisnuit cu forme de manifestare multiple; atunci era ceva cu adevarat inedit, si publicul inca nu era pregatit.

Razvan Mazilu:
Apoi, conteaza foarte mult ambalajul in care prezinti produsul artistic. Un spectacol de dans contemporan, pe care lumea si-l doreste mai mult decit crede, dar cu care nu este la fel de obisnuita ca si cu unul de teatru, trebuie vindut altfel. De aceea, noi ne-am straduit sa dam acestor Gale un fel de glamour, mai comecial, in sensul bun al cuvintului, fara rabat de la calitate, pentru a face dansul mai accesibil.

Vivia Sandulescu:
Tu unde te simti mai acasa, printre actori sau printre dansatori?

Razvan Mazilu:
Si, si. De la fiecare iau ceea ce-mi trebuie.

Dorina Lazar:
In ceea ce priveste convietuirea noastra cu Razvan, toata lumea l-a adoptat, Razvan e un copil al nostru.

Razvan Mazilu:
Asta mi-a placut aici, aerul de familie, care sper sa dureze cit mai mult. Nu se datoreaza neaparat faptului ca familia e mai mica, ci calitatii oamenilor. In afara teatrului, ne intilnim, facem petreceri…

Dorina Lazar:
Si-apoi, lumea dansatorilor, asa cum i-am cunoscut eu, e mai nemiloasa decit cea a teatrului. Noi, actorii, avem o viata mai lunga. Actorii mai au rabdare sa astepte, se pot afirma si la 40 de ani, pe cind la ei lupta e teribila, pentru ca e cursa foarte scurta: daca nu ai „izbucnit“ in primii ani, simti cum iti zboara covorul de sub talpi si intri in panica. Razvan se simte bine aici fiindca noi am avut timp sa-l iubim, sa ne certam, sa ne impacam... La noi, timpul afirmarii are alte dimensiuni decit in lumea dansatorilor.

Vivia Sandulescu:
Razvan, prin intermediul Galelor de anul trecut, ai adus in Bucuresti dansatori din tara pe care, altfel, bucurestenii nu ar fi avut ocazia sa-i vada, si ai prezentat publicului citeva piese coregrafice de certa valoare, pentru care nu ar fi existat alt cadru. Dintre cele mai reusite lucrari de mici dimensiuni as mentiona Tango-ul tau cu Elvira Deatcu si Pas-de-deux de transhumanta al lui Mihai Babuska. Ce satisfactii ti-a produs faptul ca ai reusit sa aduni lumea dansatorilor, altminteri foarte dispersata uman si geografic?

Razvan Mazilu:
Mi-a adus satisfactia putin egoista ca am reusit sa impart scena si cu colegii mei, sa ne autopromovam, sa intram mai bine in cimpul de interes al publicului, ca si pe aceea ca ne-am cunoscut mai bine intre noi, dansatorii. Sincer sa fiu, nu prea comunicam in afara scenei.

Dorina Lazar:
Am descoperit niste dansatori extraordinari la Constanta, in trupa Oleg Danovski, citiva artisti deosebiti de la Cluj, o coregrafa de la Brasov. Pe scena noastra a dansat un baiat de care se va mai auzi cu siguranta, Ovidiu Iancu...

Vivia Sandulescu:
Si care este deja prim-balerin la Opera! S-ar zice ca scena dumneavoastra aduce noroc...

Dorina Lazar:
In mod sigur! Interesant e ca, dincolo de deschiderea conducerii Teatrului, Galele se bucura de apreciere, chiar de iubire din partea actorilor, care au raspuns de fiecare data prompt oricarei solicitari, oricit de marunte. Pina si corpul tehnic, masinistii, cabinierele nu cricnesc cind e vorba de dans! E o mare bucurie.

Vivia Sandulescu:
A avea un coregraf in ograda unui teatru de drama este un lux sau o necesitate?

Dorina Lazar:
O necesitate, o necesitate!

Vivia Sandulescu:
Ne puteti vorbi despre proiecte?

Dorina Lazar:
A doua Gala din aceasta stagiune a fost pe 8 martie. I-am invitat pe Mihai Babuska si pe Ioan Tugearu sa pregateasca piese originale. Cea de-a treia va fi in ultimul trimestru al anului. In luna septembrie vom gazdui o noua editie a Festivalului BucurEsti-Vest. Problemele sint multiple, si nu in ultimul rind cele de ordin financiar, desi proiectele noastre se realizeaza cu niste sume absolut simbolice: dansatorii sint cooperanti, dornici sa se afirme, dar sint platiti cu niste sume jenante; publicitatea costa, colaboratorii se programeaza greu – dar merita!