DANS. Umbre de lumină

O întîlnire între doi artişti înrudiţi

Autor: Gina ŞERBĂNESCU | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În această stagiune, la Teatrul Odeon din Bucureşti, publicul îl poate vedea pe Răzvan Mazilu în one man show-ul Umbre de lumină, gîndit de coregraful francez Philippe Tréhet. Proiecţiile spectacolului – cu rol fundamental în construcţia scenică – sînt realizate de Ronan Legendre. O remarcă specială trebuie făcută cu privire la muzica spectacolului: ea este compusă de Jean-Jacques Schmidely, un muzician care cunoaşte îndeaproape natura dansului, el lucrînd cu precădere cu Philippe Tréhet. Costumele sînt create de Doina Levintza, cu aceeaşi capacitate, dovedită constant, de a îmbrăca personajul mai mult cu o idee decît cu o haină. Decorul îi aparţine tot lui Philippe Tréhet şi are în spectacol funcţionalitatea pe care o dovedeşte şi limbajul coregrafic: aceea de a conduce spre o esenţă din care fiecare spectator poate să tragă propriile concluzii. În acelaşi timp însă, este vorba de o poveste puternic individualizată, închisă între zidurile unui eu materializat prin expresia corporală a lui Răzvan Mazilu.

Trei aspecte trebuie luate în calcul cu atenţie în încercarea de a analiza acest spectacol: întîi, puternica asemănare de esenţă dintre universul coregrafic al lui Philippe Tréhet şi structura interpretativă a lui Răzvan Mazilu, apoi planul narativ al spectacolului (scenariul sau povestea propriu-zisă, care se înscrie în contextul mai larg al temelor abordate de coregraful francez de-a lungul carierei sale) şi, nu în ultimul rînd, planul simbolic în care sînt transfigurate, purtate spre o zonă profund metaforică, elementele din planul narativ.

Întrucît întîlnirea artistică dintre Răzvan Mazilu şi Philippe Tréhet stă sub semnul unei asemănări de esenţă, de aceea poate exista, la un moment dat, senzaţia că limbajul coregrafic e o emanaţie a structurii interpretului. Urmărind cu atenţie aspectul strict formal al frazelor de mişcare, separîndu-le, printr-un efort de imaginaţie, de interpretare, va fi cît se poate de clar că ele reprezintă, în procentaj maxim, „marca Tréhet“. Dar acest tip de limbaj, corelat cu mesajul (acestea două nu pot fi separate fără a afecta intenţia artistică) şi cu predilecţia naturală a lui Răzvan Mazilu către tipul de lume imaginat de Tréhet, va conduce inevitabil către concluzia că acesta este un spectacol pentru Răzvan Mazilu. Ceea ce, pînă la urmă, e şi natural, de vreme ce nu există în perimetrul nostru cultural un alt dansator care să transmită fidel mesajul imaginat de Philippe Tréhet.

Cred că este momentul, în acest punct al articolului, să recurg la o clarificare: citind o serie de cronici care analizează Umbre de lumină, am constatat că, în unele abordări critice ale spectacolului, se sugerează că anumite scene şi imagini din one man show-ul coregra-fiat de Tréhet amintesc de roluri trecute ale lui Răzvan Mazilu, că sînt flash-uri din propriul său traseu artistic. Dacă abordăm strict fragmentar spectacolul, ar putea fi aşa… Dacă ţinem să-l punem în paranteză pe coregraf şi îi ignorăm limbajul de mişcare specific, pericolul creşte. Mai mult, dacă nu privim această colaborare ca pe o întîlnire între două structuri artistice similare, riscăm să fim nedrepţi cu un artist francez de excepţie care a venit cu o poveste specifică universului său, transpusă într-un limbaj propriu, către un artist care aderă la acelaşi tip de lume. Umbre de lumină este un spectacol necesar în tabloul coregrafic autohton, în condiţiile în care redundanţa se manifestă tocmai acolo unde există pretenţia că sînt „sparte“ clişee.

Revenind la universul lui Philippe Tréhet, trebuie spus că el are anumite coordonate fundamentale: în majoritatea creaţiilor sale sînt prezente experienţa morţii şi confruntarea cu o limită a cărei depăşire conduce la o evoluţie lăuntrică. Tocmai de aceea, naraţiunea spectacolelor sale nu poate fi „citită“ fără o trecere concomitentă într-un plan simbolic.

Povestea din Umbre de lumină „se arată“ destul de clar: o poveste de iubire marcată de tragism, experienţa unei morţi, asumarea unei singurătăţi de nedepăşit de către personajul masculin. Înţeles în cheie simbolică, acest one man show este, de fapt, expresia unei căutări în plan interior, încercarea de a stabili un echilibru între elementul masculin şi cel feminin din structura psihologică a personajului. Traseul e limpede: singurătatea de la începutul spectacolului, adîncită de proiecţia excepţională cu imaginea mării, îşi modifică accepţiunea în momentul în care personajul nud (în proiecţie) e acoperit, încet-încet, cu sînge. Aceasta este expresia limpede a unei realităţi cu dublu înţeles, naşterea, ca şi moartea. Momentul în care Răzvan Mazilu dansează îmbrăcat în rochie albă poate fi concomitent înţeles ca expresie a dorului după iubita pierdută, dar şi ca o modalitate de a asimila feminitatea, de a o realiza în plan interior, pornind din exterior, un echilibru între masculinitate şi feminitate, iar aspectele duale sînt esenţiale, atît pentru stilul lui Philippe Tréhet, cît şi pentru predilecţiile artistice ale lui Răzvan Mazilu.

Finalul spectacolului, marcat de un drum (care, ca orice expresie artistică a unei căi, este şi el o metaforă) şi de cele mai relevante versuri din poezia Astăzi ne despărţim de Ştefan Augustin Doinaş (rostite de acelaşi Răzvan Mazilu) este o expresie logică a împlinirii traseului străbătut de personaj. Încă o dată trebuie spus, traseul este, ca orice experienţă autentică, un drum interior.

Recomanda articolul prin:

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune