OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sezonul muzical recent inaugurat aparține, fără îndoială, lui George Enescu. Îl domină autoritar. Nu știm ce ne rezervă acest sezon, ce surprize, ce decepții – dar cele zece concerte oferite de George Enescu ne consolează anticipat de mediocritatea obișnuită a vieții noastre muzicale. Zece concerte Enescu înseamnă un eveniment de o bogăție singulară. Patru concerte simfonice și șase ședințe de muzică de cameră vor umple un întreg sezon, destinat a rămîne marcat îndelung de amintirea unui animator de talia sa [...].

Rareori sensibilitatea artistică a fost slujită de o așa suplă, așa viguroasă măiestrie. Enescu este un tulburător poet al baghetei și un desăvîrșit tehnician. Ne ajută să simțim din plin muzica (pentru că o trăiește el însuși), ceea ce nu-l împiedică să controleze extrem de riguros toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. Însuflețirea lui e egală cu vigilența sa, lirismul egal cu precizia.

S-a văzut asta limpede, duminică dimineață, la Ateneul Român, cînd aceeași orchestră obosită, blazată și fără elan, pe care am tot auzit-o, ne-a apărut transformată radical, reîntinerită, grație magnificului dirijor care o stăpînea cu energia lui avîntată, cu vibrația din adînc. Depășită de imensul suflu creator al lui George Enescu, orchestra n-a răspuns integral solicitărilor, la tot ce i se cerea să exprime, la exigențele unui extraordinar muzician, dar izbutea totuși să-l urmeze și să-l slujească. Dacă în concertul de Bach n-a atins transparența sonoră, pe care viorile Filarmonicii nu știu s-o redea (vă amintiți corzile, splendide, limpezile corzi ale orchestrei din Berlin?), dacă această lucrare de Bach ne-a apărut nițel greoaie, oarecum lipsită de seninătate și ușurință – dimpotrivă, cu ce fericită bogăție de mijloace reușea orchestra să traducă indicațiile marelui ei regizor în Venusberg de Wagner! S-a petrecut una dintre cele mai fericite restituiri wagneriene obținute vreodată de Filarmonică.

Partea din program care ne-a deșteptat emoții deosebite – dacă avem dreptul să consemnăm o preferință personală – a fostSimfonia a IV-a de Brahms, dirijată cu un lirism, o înverșunare, o pasiune inegalabile. Enescu i-a împrumutat gravitate, patetism, chiar în porțiuni mai facil melodioase, mai încărcate de candoare. Nu există, probabil, o mai fericită introducere în arta lui Brahms decît atare interpretare. 

Cronică de concert apărută în L’Indépendance Roumaine, duminică, 25 octombrie 1936; textul a fost selectat și tradus de Geo Șerban, reprodus în Realitatea evreiească, nr. 278-279, 24 iunie-24 iulie 2007, într-o ediție specială dedicată Centenarului Sebastian.