Autor: 
Categoria: 
Manea trăiește și scrie în exil de două decenii. Aspectul
cel mai dificil al acestui nou exil – el însuși înscris în experiența mai vastă
a exilului istoric trăit de poporul său și în aceea, încă și mai vastă, a
exilului metafizic reprezentat de existența umană – a fost, probabil, cel
lingvistic: pentru că Manea continuă să scrie în românește. În Întoarcerea huliganului,
problema limbii revine obsedant. Una dintre metaforele memorabile ale acestei
limbi-în-exil (limba cărților pe care le-a scris și continuă să le scrie) este
„casa melcului“ – titlul dat unui capitol și, totodată, unui volum anterior de
interviuri apărut în România, în 1999 (Casa melcului). „Dar dacă nu locuiesc
într-o țară, ci într-o limbă?“, le-a răspuns Manea, cumva evaziv, cumva
obraznic, rudelor care îl îndemnau să nu se mai întoarcă în țară cu prilejul
primei sale călătorii în „lumea liberă“, cu vreo zece ani înainte de a fi luat
hotărîrea de a se autoexila. Pe vremea aceea, limba încă părea să-l lege de un
loc. Cît timp a trăit în România, a fi scriitor a însemnat pentru el împlinirea
unei năzuințe spre „altceva“, spre „casa pe care doar Cartea mi-o promitea.
Exil, boală salvatoare? Un du-te-vino spre și dinspre mine însumi [...].
Găsisem, iată, în cele din urmă, adevăratul domiciliu. Limba promite nu doar
renașterea, ci și legitimarea, reala cetățenie și reala apartenență.“ Dar dacă
e adevărat că „exilul începe de îndată ce ne naștem“, așa cum notează Manea cu
o ironie ambiguă, casa nu poate fi echivalată cu un anumit teritoriu.
Adevăratul domiciliu – care este, în același timp, și o Țară a Făgăduinței –
trebuie întotdeauna construit și reconstruit, și cum altfel decît prin limbaj?
Cînd, în cele din urmă, decide să-și părăsească patria (geografică), „nu-mi
rămînea decît să-mi iau limba, casa, cu mine. Casa melcului“ (ibid.).
Emil Cioran vorbea în tinerețe, în flamboaiantul său
manifest naționalist, Schimbarea la față a României (1936), despre „tragedia
culturilor mici“. El spera că România, căreia i-ar fi dorit destinul politic al
Franței și populația Chinei, ar fi putut, cel puțin, să dezvolte o „cultură
intermediară“, exercitînd o hegemonie în zona Balcanilor și traducînd astfel o
superioritate demografică într-o dominație propriu-zisă: o speranță vană și,
retrospectiv, ridicolă. Cu toate acestea, dacă privim lumea culturală din
perspectiva competitivității, a luptei pentru recunoaștere internațională,
noțiunea de „tragedie a culturilor mici“ nu e lipsită de un sîmbure de adevăr.
Recent, o cercetătoare franceză de o orientare opusă celei a tînărului Cioran
vorbea, poate chiar cu mai multă dreptate, despre „tragedia autorilor traduși“,
referindu-se la scriitorii care se exprimă în limbi de mică circulație. Dar
însuși faptul de a fi tradus nu este și un indubitabil succes? „Tragedia
culturilor mici“ nu este, în anumite cazuri, chiar atît de tragică. La fel de
adevărat este însă că a scrie într-o limbă de mică circulație internațională,
atunci cînd trăiești în exil, este un serios inconvenient. Este meritul lui
Manea de a trata problema „limbii pribegi“ sau, așa cum o mai numește uneori, a
„limbii nocturne“ cu gravitatea ce caracterizează scrisul său, dar și, pe
alocuri, cu o notă de ironie și autoironie jucăușă.
Un bun exemplu de astfel de ironie poate fi găsit în
capitolul din Întoarcerea huliganului intitulat „Casa Ființei“. Limba ca o
„Casă a Ființei“ este, desigur, o aluzie malițioasă la Heidegger, la opinia sa
despre elină și germană ca singurele limbi capabile de a da expresie Ființei
autentice. Cititorul este invitat să ia parte la un joc al imaginației
declanșat de mesajul scris de o prietenă a autorului pe dosul unei vederi: „Îți
doresc ca într-o dimineață să ne trezim cu toții vorbind, citind și scriind
românește. Și ca româna să fie declarată limba națională americană (cu o lume
comițînd lucrurile ciudate de astăzi, nu există nici un motiv ca așa ceva să NU
se întîmple)“. Tonul este de o caldă, prietenească tachinărie și întregul
capitol, care este o amplificare metaforic-literală a acestui mesaj, trebuie
citit în aceeași cheie, ca un mic eseu personal, grațios-absurd, parte serios,
parte autoironic, parte poetic și fantezist – gen pentru care Manea dovedește o
înclinație naturală. Asta îl ajută să aducă la lumină, între altele, veșnicele
frustrări pricinuite de căutarea unui traducător de limba engleză suficient de
bun pentru textele scrise în „limba pribeagă“, în limba pe care o poartă cu sine
ca melcul casa. Să fii un scriitor de limbă română în exil își are partea sa
obiectivă de ironie – încă una dintre „micile ironii ale vieții“, cum spunea
Thomas Hardy –, iar Manea tratează această problemă într-o diversitate de
tonuri și moduri, de la autointerogarea exasperată la resemnarea poetică.
Identitatea lingvistică – distinctă de celelalte identități ale sale, în primul
rînd de cea evreiască – este, în același timp, cea mai cuprinzătoare și cea mai
constrîngătoare. Dar constrîngerea, Manea o știe foarte bine, poate fi o sursă
a creativității.
Fragment din eseul Reflecții despre Întoarcerea
huliganului, publicat ca prefață la ediția a II-a a romanului Întoarcerea huliganului, Editura Polirom, 2006
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters