DE RECITIT. Scriitorul și Puterea

Autor: Norman MANEA | Categoria: Editorial | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Singurătatea poetului, ce este singurătatea poetului?“ întreba chestionarul cu care un grup de scriitori români de origine evreiască, atrași de aforisme și calambur, se amuza în primii ani de după război

„Un număr de circ neanunțat.“ Acesta a fost răspunsul dat atunci, cu o jumătate de secol în urmă, de tînărul poet Paul Celan, înainte de a pleca în exil în Occident.

În marele circ al lumii, Poetul apare ca un August Prostul neadaptat cotidianului în care semenii oferă și primesc porția de realitate comestibilă. Bizarul „încurcă-lume“ visează alte reguli, alte evaluări și recompense, dar dă, totuși, adesea, dovadă de o profundă cunoaștere a concetățenilor săi, de la care preia și cărora le restituie un soi de magie, elaborată și spontană deopotrivă. Slăbiciunea sa poate fi văzută ca o forță codificată și oblică, însingurarea sa – ca un mai profund sens al solidarității, imaginația sa – ca drumul cel mai scurt înspre realitate.

Inevitabil, August Prostul îl întîlnește, în cele din urmă, în animata arenă publică, pe Clovnul Puterii. Toată tragicomedia umană poate fi văzută, uneori, în această întîlnire, în istoria Circului ca Istorie.

Artistul care a trăit sub tiranie (și chiar cel care nu a trăit coșmarul ei) nu poate ignora bariera care separă cele două roluri.

Credeam, cînd mă aflam acolo, în Estul totalitar al Europei – și încă mai cred și acum, aici, în depărtata Lume Nouă – că un nume „adunat pe o carte“ semnifică, poate, suprema încercare omenească de solidarizare cu ceilalți, de sfidare a destinului ființei muritoare. Credeam că lumea cărții, a literaturii reprezintă miraculoasa convertire a suferinței, a strădaniilor și speranțelor solitare. Și, cu toate acestea, luptam și pentru a depăși impasul dintre solitudine și solidaritate.

Există momente cînd și cei mai solitari literați sînt obligați să-și depășească scepticismul și să accepte riscul retoricii. Nu numai Emile Zola a făcut-o. În secolul nostru au existat numeroase situații extreme cînd scriitorii s-au ridicat deasupra terorii, au renunțat la ticurile oportunismului local, au lăsat deoparte fireasca lor neîncredere în retorică și și-au declarat opoziția față de opresiune, față de negrele ei mijloace și manipulări – inclusiv antisemitismul.

Întotdeauna am crezut într-o dublă, complementară integritate a scriitorului – fidel, în scrierile sale, criteriului artistic, și păstrîndu-și, în același timp, cînd înfruntă capcanele vieții publice, fermitatea civică și morală. Niciodată și nicăieri nu a fost ușoară împlinirea acestei duble exigențe. Nu a fost ușor, firește, în Estul comunist și bizantin, nu este ușor nici în capitalismul occidental de astăzi.

Rămîn, desigur, imense diferențele dintre o societate închisă, deformată de teroare, frică și mizerie și o societate deschisă, deformată de competiție egosită și publicitate vulgară, dintre un colectivism artificial și ipocrit și un individualism bine exersat. Dar este uimitor, totuși, să descoperi, uneori, similitudinile ascunse dintre o societate obsedată de minciună și o societate obsedată de bani. A contempla omul liber și carnavalul nu totdeauna vesel al pieței libere, după ce ai cunoscut omul captiv și carnavalul sumbru al tiraniei, a scruta formele atît de variat prolifice pe care le iau demagogia, cinismul, bigotismul într-o societate închisă și într-o societate liberă – aceasta se dovedește, adesea, o experiență mai mult decît instructivă.

După înfrîngerea fascismului și prăbușirea comunismului, societatea deschisă trece, se pare, ea însăși, printr-o adîncă criză, printr-o pierdere a coerenței, a decenței, a generozității și a măreției. Nevoia unui inamic (etnic, ideologic, sexual, religios) animă și derutează, deopotrivă, lumea globală a capitalismului actual.

[...]

În ciuda rolului său marginal în arena publică a societății noastre de consum, scriitorul ar putea să mai aibă, totuși, ceva de spus, chiar și în ciudatul său rol de la tribună.

Nu ca profet al viitorului – ultimii profeți au dispărut acum două mii de ani și au profețit adesea greșit –, ci ca observator independent al unui trecut tulbure și ca participant independent într-un prezent la fel de tulbure. În fond, la acest sfîrșit-început de lume, efemera și continua neliniște umană, unicitatea ei, creativitatea ei extraordinară, drama și visurile ei sînt aici, cu noi, împrejurul nostru și dincolo de noi, în clipa cît un veac a fiecărei zile încă vii.

Fragment din eseul „Scriitorul evreu în arena publică“ (traducere de Liviu Bleoca), apărut în volumulLaptele negru, Editura Hasefer, București, 2010

Recomanda articolul prin: