OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I. Chichirezul

Volumele de poezie sint pentru editor o investitie nerentabila de energie, de timp si de bani. Cu tiraje de colectie care le ofera de la bun inceput doar sansa de-a deveni obiect documentar, nu isi acopera costurile (exceptie face eventual comertul de clasici); cistigul de prestigiu trece drept o imponderabila. Asadar, aparitiile ramin – fie program editorial autentic sau capriciu, fie gesticulatie creatoare de substitutie sau publicitara – in primul rind un semn de vitalitate: iar un sistem viu tinde sa functioneze in ciuda aberatiilor si sa se dezintoxice cu vremea.

Unui designer volumul de versuri ii ofera un plus de libertate creatoare – sau iluzia privilegiului, sau cel putin altceva“, mai putin urgent si mai relaxat. Ni se pare interesant sa vedem care este rezultatul intilnirii, pe terenul poeziei, dintre abnegatia editorului si designul scutit de citeva dintre servituti.
Un volum de poezie pune probleme speciale de conceptie. Dominat de alb, orice semnal fals sau iesire din sistem decupeaza un profil mai accidentat si mai expus decit al unui volum de proza. Definitia de uz curent a poeziei se bazeaza in parte pe criteriul vizual al rindului rupt: poemul are o imagine tipografica data fie de forme fixe, fie de criterii de expresivitate.

Macheta este mai degraba punere in scena decit simpla mobilare a cimpului de lectura. Designul este prima indicatie de regie: o litera lizibila, care slujeste mai degraba textul, sau una cu rol (si anume cit de) ornamental(?), care moduleaza lectura; detalii practice sau de atmosfera, raportul dintre spatii. La orice (serie de) carte cit de cit ingrijita, coerenta ansamblului e data de consecventa deciziilor la diferite etaje – indicatii vizuale de mi care pentru jocul lecturii. Primul nivel (dinspre cititor) este ceremonialul traditional de preumblare prin carte: supracoperta, coperti (cu clape), pagini de garda, de titlu, de capitol, structurarea textului, administrarea spatiilor. Sistemul de orientrare e un al doilea nivel: functionarea colontitlurilor (fix/ornamental sau activ); oglinda paginii – data de masura textului, se adapteaza cazurilor extreme: rindul si poemul cel mai lung si cel mai scurt; in fine, e nevoie de reguli clare de structurare a continutului. Detalii la care se adauga ilustratia, selectia hirtiei, calitatea tehnica a imprimarii. Semnele tipografice nu se limiteaza la functia de vehicul nici macar in cazul unei
antologii; volumul, cu scop preponderent
documentar, devine inutilizabil daca economia spatiului e gresita, daca paginatia e nefunctionala sau daca marcile de succesiune ale textelor
sint haotice.
In schimb, plachetele mai mult sau mai putin bibliofile au o administrare complicata a spatiilor albe. Aparatul paratextual, obiect deloc poetic, e mai complex intr-o antologie; intr-o placheta
ajunge sa fie „elegant“ si clar (si sa nu se
confunde cu un poem). Legibilitatea este numai pina la un punct o chestiune de obi nuinta vizuala; ceea ce sprijina lectura este, in termeni inexacti
dar uzuali, ceea ce apare drept „armonios“,
„expresiv“ – si, desigur, „adecuat“ continutului
si asteptarilor determinate cultural.

Editura impune (sau asa ar trebui), pe linga
elemente de baza ale propriului design corporativ, contringeri legate de caracterul unei colectii sau al unui text – efortul de conceptie initial economiseste risipa de inventivitate tardiva. Maxima libertate
creatoare a designerului e definita asadar
de abilitatea cu care isi piloteaza proiectul
printre constringeri profesionale si detalii tehnice: intre volumul de autor si rutina editoriala a unei antologii (doua cazuri extreme), formula
libertatii de miscare a designerului nu se
schimba radical. I se cere, pe linga bun-simt, cel mult intelegere pentru rosturile autorului
sau ale textului si cel putin coerenta
in gindire – nu geniu creator despletit si agitat.

Düsseldorf