Autor: 
Categoria: 
În ultimele două articole, am
tot pomenit despre modul în care îţi puteai procura
anumite cărţi, rare, netraduse etc., pe vremea vechiului regim. Am
făcut însă doar observaţii punctuale şi mă gîndesc
c-ar putea fi utilă, mai ales pentru cititorii mai tineri, o anumită
sistematizare. Oricum, dincolo de caracterul represiv al regimului,
de politica sa de restrîngere a libertăţii de informare, cel
puţin în unele domenii socotite „sensibile“ mi se pare
evident că, dacă voiai să citeşti neapărat o anumită carte, era
imposibil să nu reuşeşti să dai de ea. Cine spune că n-a putut
să se informeze ca lumea într-un domeniu sau altul, ba chiar
să se formeze, se înşală ori încearcă să-şi
justifice lenea. Vorbesc, desigur, mai ales despre cei care au avut
şansa să trăiască într-un oraş mare, unul cu universităţi
cît de cît consolidate înainte de instalarea
regimului comunist. Însă nici cei care trăiau în
comunităţi mai mici nu erau complet lipsiţi de accesul la surse de
informare, mai ales dacă îşi păstraseră relaţiile în
oraşele în care absolviseră studiile superioare, pentru că,
har Cerului!, comuniştii noştri nu inventaseră paşaportul
interior, precum alţii, aşa că deplasarea între fruntarii a
rămas liberă pînă la prăbuşirea sistemului. În
principiu, după 1964-1965, puteai citi cam orice, puteai chiar şi
scrie orice – problemele apăreau odată cu dorinţa de a publica,
dar aceasta este o altă chestiune, pe care o voi aborda cîndva.
Sigur, lucrurile nu stăteau neapărat întru totul roz nici în
ceea ce priveşte cititul – dificultăţile în procurarea
unor cărţi anume te puteau epuiza, pe altele le găseai după ce
aveai nevoie neapărat de ele, ca să nu mai spun că unele anchete
ale Securităţii îţi puteau goli parţial (şi nu neapărat
numai temporar!) biblioteca. De la junii ieşeni din jurul revistelor
studenţeşti la ancheta colectivă din mai 1983 au fost ridicate
cîteva sute de cărţi. Mai mult de jumătate nu s-au mai
întors niciodată acasă. Nici măcar după 1990! În
ciuda faptului că nu erau toate neapărat „subversive“!
Iau cazul meu, pentru că îl
cunosc mai bine şi pentru că am avut şansa să trăiesc într-un
oraş universitar mare, deci în condiţii mai prielnice
dorinţei de informare. Prima şi, cred, cea mai importantă sursă
de cărţi a fost Biblioteca Centrală Universitară, cu uriaşul său
fond de carte românească şi străină. În ce priveşte
apariţiile de pînă la instalarea comunismului, golurile erau
puţine. De la instalarea acestuia şi pînă la „mica
liberalizare“ erau însă uriaşe, mai ales în privinţa
cărţii occidentale. Din 1965, au reînceput să intre cărţi
din Vest, proces ce a continuat – însă tot mai rarefiat,
începînd cu 1972 – pînă la ieşirea din
comunism. Vorbesc despre fondul general de carte, dar mai era şi
aşa-numitul „Fond S“, oficial „S“ venea de la special, dar
noi, cititorii, îl deduceam de la secret. Acest fond a fost
„înfiinţat“ imediat ce a început comunizarea, fiind
introduşi acolo autorii de dreapta, nu neapărat de cea extremă,
cei arestaţi, cei plecaţi în străinătate etc. Pe măsura
trecerii timpului, s-a tot îmbogăţit, ajungînd la sute
de mii de cărţi la finalul regimului. În „Fondul S“ se
intra, dar nu se ieşea. Erau situaţii curioase, unii autori
fuseseră „reabilitaţi“, „recuperaţi“ într-un fel sau
altul, dar cărţile lor, în vechile ediţii, rămîneau
„arestate“ în fondul respectiv, chiar dacă fuseseră
reeditate între timp. Uneori, exista o logică – unele
reeditări erau „cosmetizate“, cu croşete sau fără –,
alteori, este greu de înţeles păstrarea statutului,
reeditările fiind complete. Dacă erai profesor sau cercetător,
aveai acces direct la „fond“, studenţii însă aveau nevoie
de semnătura unui profesor pe fişa de comandă. Spre cinstea lor,
n-am întîlnit vreun profesor care să nu-mi acorde o
asemenea viză. Uneori, din grabă, apelam la profesori pe care nu-i
ştiam decît din vedere. Un fel de risc consta în faptul
că, în fiecare seară, venea un securist şi lua lista cu cei
care solicitaseră cărţi din fondul cu pricina, un risc teoretic de
altfel, de vreme ce, într-un an, se adunau mii de asemenea
cititori.
Nu găseai însă totul la BCU,
oricît de bogată era aceasta în cărţi. Recurgeai
atunci la profesori, prieteni, colegi care reuşiseră să
călătorească sau care aveau rude sau prieteni care le trimiteau
cărţi. Aveam multe asemenea relaţii la diverse niveluri de vîrstă,
poziţii academice etc. În interiorul a ceea ce avea să se
cheme „Grupul de la Iaşi“, era o circulaţie a cărţilor
ameţitoare. O carte care ajungea în „grup“, pentru o
săptămînă, reuşea să fie citită cam de toţi! Uneori, mai
aveam şi ghinion – Mica Apocalipsă de Konwincki era la jumătatea
circuitului în momentul anchetei din 1983, aşa că aveam s-o
citesc abia după 1990. Regimul acesta de lectură avea şi părţi
bune, citeam mult şi repede, ca să dau drumul cărţii! Erau, apoi,
anticariatele. În Iaşi, era unul singur şi slăbuţ, abia ce
găseam cîte-o operă proletcultistă de colecţie, un Bogza
despre Planul stalinist de transformare a naturii, un Lazăr de la
Rusca de Deşliu, cîteodată chiar autori recent
plecaţi/rămaşi: Camera de alături, debutul lui Goma, sau Rebarbor
de Monciu-Sudinski, însă din orice drum la Bucureşti,
reveneam cu măcar zece cărţi, nu toate „vechituri“. Am găsit
acolo chiar şi ediţia completă Platon, alcătuită de Leon Robin.
Între timp, am şi dăruit-o unui platonician mai convins decît
sînt eu. Sau eseul despre Pascal al lui Şestov.
În sfîrşit, erau cărţile primite de la asociaţiile străine ce ofereau cărţi Estului: Les Amis des Livres, Galerie Lambert, 1, 2, 3 etc. Primeai plicul cu liste, alegeai 5-6 cărţi, primeai 3. Uneori, numai una sau două. Nu întotdeauna din vina expeditorilor. Dacă plicul era subţiat, era semn că interveniseră băieţii de la cenzura corespondenţei. Le mai cereai o dată, de două ori. Uneori, tot ajungeau la tine, alteori, cu nici un chip! Şi căutai alte soluţii. Dar dacă într-adevăr voiai o carte, dădeai de ea.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters