Autor: 
Categoria: 
Cred că trebuie să mulţumesc
destinului că am avut norocul să deschid ochii spre lume la
începutul „micii liberalizări“ a regimului comunist şi
că, în mediul universitar, aceasta nu s-a sfîrşit brusc
cu tezele din iulie 1971, ea supravieţuind şi după 1976, cînd
mi-am încheiat studiile. Asta mi-a permis să am anumite
lecturi la momentul potrivit şi nu la bătrîneţe, cînd
nu prea mai au la ce ajuta. O bună parte a operei lui Camus –
proza, teatrul, selecţii din Caiete, ba chiar şi Mitul lui Sisif –
fusese tradusă între 1965 şi 1971, iar în 1976, o
ediţie de eseuri alcătuită de Modest Morariu, care conţinea şi
teza lui Camus despre Plotin şi Sfîntul Augustin, completa
cumva ansamblul. Sigur, nu s-a tradus atunci Omul revoltat, dar nu
mi-a fost dificil s-o găsesc în limba sa de-acasă, nu mai
ştiu dacă la BCU care, profitînd de liberalizare, îşi
împrospătase fondurile de carte, sau la vreo cunoştinţă ce
şi-o adusese sau o primise din străinătate. „Mica liberalizare“
permisese şi o anume deschidere în ceea ce priveşte
„libertatea de deplasare“. Graţie acestor întîmplări
contextuale, am avut şansa să-l citesc pe Camus atunci cînd
trebuie, cînd eram foarte tînăr, în plin proces de
formare intelectuală şi morală şi, cum bănuiesc, asta a lăsat
nişte urme. Camus a rămas în mintea mea şi în sufletul
meu, indiferent de evoluţia mea ulterioară – e un autor „de la
temelie“, unde mai sînt Dostoievski, Kafka, Mallarmé,
Char, Borges şi mulţi alţii, mulţi şi foarte diferiţi între
ei! Poate din acest motiv am citit cu atîta frenezie, ba chiar
cu creionul în mînă, scoţînd extrase, emiţînd
comentarii, schimbul de scrisori a doi dintre aceştia – Albert
Camus, René Char, Corespondenţă 1946-1959, Editura RAO,
2011, în tălmăcirea lui Vasile Savin, după excepţionala
ediţie realizată de Franck Planeille, publicată în 2007,
unde, în altă parte, decît la Gallimard, editura ambilor
autori. Remarc nu doar acribia cu care a fost stabilit corpusul de
texte, ci şi puternicul aparat critic însoţitor reprezentat
de note, anexe, cronologie, bibliografie şi indice, dimensiuni ce
recomandă ediţia nu doar lecturii „de plăcere“ – cazul meu
–, ci şi celei specializate a cercetătorilor şi exegeţilor
calificaţi.
Însă cartea aceasta, chiar dacă
se întinde pe durata în care ambii autori au dat o mare
parte din operele lor esenţiale, nu este doar un extraordinar
document de natură literară, ci şi mărturia unei prietenii
extraordinare, dintre cele pe care, în rîndurile
scriitorilor importanţi, le numeri pe degetele de la două mîini,
dacă nu de la una singură! Ştiu eu? Goethe – Schiller, Eminescu
– Creangă, Mallarmé – Valéry, deşi e mai degrabă
de discipolat, Miller – Durrell, altele cîteva de-a lungul
vremii şi de-a lungul lumii. O parte doar dintre acestea, puţine
cum sînt, ne-au lăsat şi mărturii epistolare. Cum este şi
cea de faţă, pe care nu prea mă satur s-o răsfoiesc, după ce am
citit-o şi recitit-o, cum am păţit şi cu ediţia franceză a
„corespondenţei private“ dintre Miller şi Durrell. Cred că
Franck Planeille are dreptate, este greu să ne imaginăm o
prietenie, chiar un simplu dialog epistolar, între Camus şi
Char înainte de război ori imediat după aceea, atît de
depărtate par operele şi oamenii, chiar dacă unele semne de
convergenţă, după cum la fel de atent observă autorul ediţiei,
se vor fi manifestat. De altfel, prietenia nici nu demarează cu mare
viteză şi în forţă – pentru întreg anul 1946, nu
există decît trei scrisori, două din martie, una prin care
Char îi solicită lui Camus o întîlnire, alta prin
care Camus propune locul şi data întîlnirii, cea de-a
treia, din decembrie, aparţine tot lui Char, care îi solicită
sprijinul lui Camus pentru rezolvarea problemei „tracasării“
unor prieteni din maquis. Dacă nu putem urmări epistolar evoluţia
prieteniei celor doi, putem constata măcar că aceasta se înfiripase
– nu soliciţi un asemenea serviciu unui „străin“.
A fost un bun început de vreme ce
corespondenţa se amplifică an după an, iar prietenia sporeşte
devenind o veritabilă confraternitate, deci o prietenie solidă,
stabilă, bărbătească, deşi semnele de manifestare pot fi uneori
de o extraordinară sensibilitate – mă gîndesc, de pildă,
la dedicaţiile pe care şi le scriu cei doi pe cărţile nou
apărute, la faptul că-şi dăruiesc reciproc manuscrisele unor
opere la care ţin foarte mult, dar şi la preocuparea fiecăruia
faţă de sănătatea celuilalt. Pînă la urmă, copilăriile
petrecute nu neapărat în fulgi, lupta în maquis,
condiţiile vieţii de război şi imediat după terminarea acestuia
au lăsat urme, amîndoi trecînd periodic prin încercările
bolilor trupului, chiar dacă spiritele lor n-au cedat vreodată –
nici presiunilor, nici ademenirilor. O prietenie extraordinară nu
doar între doi dintre cei mai mari creatori – nu doar
francezi, ci universali – ai secolului al XX-lea, ci şi a două
caractere neobişnuit de puternice. Şi de solidare, de angajate, dar
angajate cum nu se poate mai diferit de „angajarea“ de tip
sartrian. De altfel, în momentul atacurilor împotriva Omului revoltat, aveau să se despartă amîndoi de Sartre –
chiar dacă Char nu fusese neapărat foarte legat de acesta,
despărţirea este publică.
„Peisajul, la fel ca prietenia, este
rîul nostru subteran. Peisaj fără ţinut“, scria Char, iar
acest „rîu subteran“, acest „peisaj fără ţinut“ au
subîntins o prietenie de aproape cincisprezece ani, ruptă doar
în ordine lumească de absurdul accident din ianuarie 1960
căruia Camus avea să-i cadă victimă. Aş încheia cu
dedicaţia pe care Camus o scrie pentru Char atunci cînd
editează în volum Minotaurul sau harta Oran: „Lui René
Char, frate de drum, acest registru de bord al unei călătorii
comune făcute spre timpul oamenilor, aşteptînd amiaza“. O
amiază care ba a venit, ba a plecat, dar a rămas mereu un reper, un
far căutat mereu de ochii celor doi mari scriitori şi mari
prieteni…
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters