OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Atunci cînd am comentat romanul, am „tăcut“ în ce priveşte două din dimensiunile sale, mă refer la refacerea foarte plauzibilă a lumii bucovinene din anii treizeci şi începutul anilor patruzeci, iar pe de altă parte, am lăsat necomentat finalul marii poveşti a romanului, sfîrşitul tragic-absurd al personajului principal şi al germano-ucrainencei sale soţii. Am tăcut asupra celor două dimensiuni din motive diferite, deşi poate legate între ele. Am tăcut asupra „bucovinismului“, probabil pentru că acesta atingea o coardă sensibilă în mine. Dl Mareş este născut în Bucovina şi „transplantat“ la Cluj de foarte tînăr, odată cu studenţia. Eu provin din bunici bucovineni, coborîţi spre Sud cam în vremea în care începe povestea din roman. În mine, lumea şi vremurile evocate în roman au „sunat“. M-am gîndit, probabil copilăreşte, că, dacă aveam să evoc această împrejurare de lectură, aş fi fost suspectat că mi-a plăcut atît de mult romanul şi că l-am apreciat atît de mult dintr-un fel de „solidaritate bucovineană“ şi nu din pricina valorii sale literare excepţionale.

 

Acum, de vreme ce romanul a fost adoptat şi de public, şi de critică şi laureat cu unul dintre cele mai importante premii literare ale momentului, pot vorbi şi despre asta. E o mare eliberare. Bucovina recompusă literar de dl Mareş îmi este foarte cunoscută. Nu direct, de bună seamă, ci din întîmplările şi poveştile de familie şi dintr-o experienţă culturală mai largă. Acea Bucovină de după Primul Război Mondial, multietnică şi multiculturală şi aflată în căutarea noului său destin, face parte cumva şi din acel „acasă“ al meu. Bunica, trecută prin şcoala austriacă din satul copilăriei sale, era o vorbitoare perfectă de limba germană, iar tata, care nu mai apucase o asemenea şcoală, vorbea destul de bine cu ceea ce învăţase acasă. Pînă şi eu, care am rămas un cunoscător aproximativ al acestei limbi, în ciuda faptului că am studiat-o în liceu, am făcut un an de studii postuniversitare, ba m-am mai chinuit şi de unul singur la impulsul lui Constantin Noica, sînt adesea invidiat pentru pronunţia naturală a sunetelor specifice de către persoane care ştiu mult mai bine nemţeşte decît mine. În lada de zestre a bunicii mele, din lemn masiv şi ferecată cu metal, se păstrau încă, în anii şaizeci ai copilăriei mele, pe lîngă straiul său popular de sărbătoare, acte de proprietate cu sigililul „K und K“, timbre cu Franz Joseph, ba chiar şi ilustrate din Viena şi Cernăuţi.

 

La începutul anilor şaptezeci, cînd am făcut de două ori practica de sociologie în Bucovina, prima oară cumva pe urmele lui Gusti, la Fundu Moldovei, semnele acelei Bucovine încă mai fiinţau – mai existau nemţi şi evrei în provincie, pe care ulterior nu i-am mai găsit. După 1990, am vizitat însă cîteva comunităţi poloneze, ruseşti şi ucrainene, mai degrabă îmbătrînite, chiar dacă acum se bucură de oarece sprijin intern ori din partea ţărilor de origine. După 1990, nu am mai regăsit, ca în vremea studenţiei, nici portretele împăratului – adesea lîngă pozele lui Ceauşescu! –, nici bancnote de „una mie coroane“ (scria pe ele în toate limbile vorbite în Imperiu) şi nici monede de argint cu chipul Mariei Theresa sau al lui Franz Joseph. Nu mai eram colecţionar, dar mi-ar fi plăcut să le revăd. Şi nu mai vorbesc de o mulţime de expresii şi vorbe de duh din romanul lui Radu Mareş, care-mi sunau „ca acasă“, atît de bine îmi intraseră în cap dinspre bunica şi chiar dinspre tata. Aşa că îi mulţumesc abia acum autorului pentru această Bucovină „recuperată“.