Autor: 
Categoria: 
Liviu Lucaci este un tînăr, dar deja reputat om de
teatru, actor la Teatrul Național din București, regizor și profesor de „arta
actorului“ la UNATC, doctor cu o teză despre actorul ca jucător. Înainte de
a-și susține teza, a avut prilejul să studieze în Japonia, prin mijlocirea unei
burse ITI, teatrul tradițional de acolo, respectiv noh, kabuki, kyogen. Însă eu
nu cu remarcabilul om de teatru am luat prima dată contact – din păcate, cu
acesta nu am luat deocamdată contact decît prin intermediul presei și al
excelentului său blog personal –, ci cu scriitorul care poartă același nume. În
urmă cu aproape cinci ani, am primit de la Editura Curtea veche, cred că prin
mijlocirea și cu recomandarea Doinei Jela, care lucra atunci pentru această
editură, un excelent volum de proză scurtă, Povestiri despre celălalt, al cărui
autor era Liviu Lucaci. Mi-a plăcut foarte mult și i-am semnalat apariția în
revista Timpul. De altfel, volumul s-a bucurat, pe bună dreptate, de succes la
critica literară și la poporul cititor. Am rămas în relație prin mail cu
autorul, schimbînd periodic mesaje. Nu demult, mi-a trimis două scurte piese de
teatru, care m-au tulburat prin bogăția de sensuri ascunsă într-atît de puțin
spațiu și cu atît de puține personaje. Am publicat una dintre ele în numărul
din martie al revistei Timpul. Zilele trecute, am primit de la autor volumulMarusia, teatru – Editura Palimpsest, București, 2011, colecția „Clubul
dramaturgilor“ –, un volum elegant, cu coperte negre abia „sparte“ de titlu, cu
numele autorului și cu o mică fotografie, care cuprinde piesa publicată înTimpul, 50, însoțită de alte cinci: Cinci rendez-vous-uri mortale, Marusia,Pasiunea ca foc de armă, Imaculata Concepțiune și Frați de cruce. Scurtele
cuvinte însoțitoare semnate de Alexander Hausvater, Vlad Massaci, Bogdan
Suceavă, Lucian Giurchescu și Ion Cocora semnalează calitățile scriitorului, fără a le uita pe cele ale omului de
teatru.
Ceea ce m-a atras la Povestiri despre celălalt, volumul
de proză al lui Liviu Lucaci din 2006, a fost mai întîi faptul că povestirile
erau chiar ceea ce spune numele lor și aveau, prin urmare, o „poveste“. O
poveste în general interesantă în sine, ca istorie, dar frumos „înscenată“, ca
să spun așa, printr-un excelent simț al detaliului, printr-o scriitură de o
fină exactitate și printr-un fel de naturalețe, mai degrabă, poate, printr-un
firesc care trece dincolo de ideea de „înscenare“. Rareori am diagnosticat un
talent atît de sigur la un debutant în literatură, mai ales în proză. Nu altele
sînt, de altfel, și calitățile scurtelor piese de teatru din volumul recent
apărut, unde, în ciuda specificului genului, „înscenarea“ este la fel de expert
„naturalizată“, că nu știu ce alt cuvînt să caut. Nu știu cum sînt jucate
piesele, știu însă că autorul le-a montat cam pe toate, și îmi pot imagina că a
adoptat o estetică a spectacolului cumva opusă celei brechtiene, bazată pe
„efectul de distanțare“, în fapt pe o puternică „teatralizare“.
Nu știu, prin urmare, cum sînt jucate piesele, îmi
imaginez numai asta; știu însă altceva, un fapt care pentru mine, ca scriitor,
este esențial – piesele sînt excelente ca text, ca literatură, ele vor rezista
și dacă presupunem că nu vor fi jucate niciodată! Ceea ce, desigur, sper să nu
se întîmple, dacă mă gîndesc la succesul obținut de montările de pînă acum.
Piesele sînt, cum spuneam, scurte și chiar foarte scurte – Pasiunea ca foc de
armă are, de pildă, vreo 10 pagini –, alcătuite în general dintr-un tablou, și
pun în mișcare, cel mai adesea, două-trei personaje. Sigur, în Cinci
rendez-vous-uri mortale sînt puse în scenă mai multe personaje, dar e o piesă
în cinci tablouri. Însă cinci tablouri independente, mai precis autonome, și e
foarte interesant cum reușește autorul să dea coerență ansamblului. Trebuie să
spun că termenul „mortale“ din finalul titlului are un rol esențial în această
privință! Cea mai întinsă, probabil și cea mai complexă, deși e dusă în spate
doar de două personaje, este piesa ultimă, Frați de cruce, subintitulată „farsă
tragică în trei tablouri“ – ceea ce și este! În piesele lui Liviu Lucaci, în
ciuda faptului că au loc accidente fizice, ba se mai și moare, e mereu prezent
umorul, un umor de bună calitate, cel mai adesea rezultat dintr-un excelent
calcul al dozajului diverselor ingrediente. Uneori, este ceva mai frust, mai
direct, cum se întîmplă în Imaculata Concepțiune, în care frenetica
dezvirginare a Imaculatei de către slinosul inspector de cadre Gologan se
petrece pe fondul transmisiunii radio din dimineața morții lui Stalin! Metafora
purității revoluționare ca afrodiziac face toți „gologanii“, ca să spun așa!
Dacă în privința evaluării omului de teatru Liviu Lucaci trebuie deocamdată să mă bizui pe opiniile experților în domeniu, experiența excelenței scrisului său am putut-o face prin forțe proprii. Din fericire, nu e singurul scriitor foarte bun din zona artelor spectacolului. Am mai citit excelente volume de proză semnate de Mircea Diaconu, Mihai Măniuțiu, Mircea Daneliuc sau Cristian Mungiu. Și voi explora în continuare cu interes acest domeniu, numai ocaziile să se adune! Că „marele public“ se repede devorator spre cărțile unor „dive“ precum Mihaela Rădulescu e treaba „marelui public“!
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters