OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe urmele prefaţatorului primei cărţi, aş apropia poezia Ancăi Mizumschi de lirismul colegelor mele de generaţie Mariana Marin şi Marta Petreu. Dar nu este vorba nici despre mimetism, nici despre epigonism, pentru că nici poetele amintite nu se parazitează una pe cealaltă, ci de ceea ce aş numi un „aer de familie“. E o manieră comună de a gîndi poezia şi rosturile sale, o comuniune de viziune, prin urmare. Nu mai ţin minte volumul de debut, aşa că nu-mi pot da seama dacă autoarea ajunsese la această formulă încă de la începuturi sau acesta este şi rezultatul îndelungii pauze lirice şi al acumulării de experienţe de viaţă şi literare. Ceea ce te izbeşte însă în cazul acestor două volume din urmă este pregnanţa respectivei formule, de o forţă puţin obişnuită, cumva genuină, altoită cu un la fel de puţin obişnuit rafinament, cu puseuri de gingăşie menite să facă suportabilă cumva intensitatea întregului. Deja am subliniat o notă a caracterului oximoronic al acestei poezii, care, de altfel, este unul manifestat pe mai multe dimensiuni. Vorbeam despre un caracter similar şi în cazul celorlalţi poeţi, pe care i-am comentat la această rubrică şi nu exclud s-o mai fac – ori poezia modernă nu poate fi scoasă în afara oximoronului, ori am eu o apetenţă pentru o astfel de poezie, ori şi una, şi alta! Însă, nu e vorba doar despre o frecventare pur stilistică, la nivel lingvistic a oximoronului – de altfel, figura ca atare nu abundă în cele două volume –, ci de o caracteristică ce ţine de viziune şi de substanţa însăşi a poeziei. Am pus în lumină o axă de manifestare a acestei caracteristici, dar mai sînt o mulţime altele – scriitura aparent directă, aproape albă, care trimite către o imagistică surprinzătoare. Sau tensiunea constantă dintre polul „trăirist“, chiar „carnal-trăirist“, şi cel aluziv-livresc. În sfîrşit, dar nu în cele din urmă!, jocul cu ipostazele de gen, tensiunea întreţinută între feminitatea structurală şi, uneori, masculinitatea asumată, semn că poeta ştie foarte bine că, în cazul artiştilor, e greu de trasat o graniţă fermă între animus şi anima sau, poate, mai bine spus, semn că simte asta, ceea ce o califică fără dubii în rîndul artiştilor autentici.