OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Acum cinci ani, primeam de la Andra Rotaru, o tînără poetă despre care nu ştiam atunci nimic, volumul Într-un pat sub cearşaful alb (Editura Vinea, Bucureşti, 2005, „Postfaţă“ de A. Urmanov, volum laureat cu Marele Premiu „Ion Vinea“ pentru debut în poezie, ediţia a XV-a). Nu ştiu cît m-a impresionat acel premiu, dar „Postfaţa“ lui A. Urmanov, în gustul căruia aveam deja încredere, cu siguranţă m-a impresionat. Aceasta se încheia cu vorbele: „Într-un pat sub cearşaful alb este un volum unic pînă acum“ – şi nu se înşela! De altfel, pe lîngă premiul amintit, cartea a mai primit sumedenie de premii, de la cel pentru opera prima al Festivalului Naţional „Mihai Eminescu“ la Premiul pentru Debut al Asociaţiei USR Bucureşti. În 2008, această „biografie lirică“ a Fridei Kahlo, acest „autoportret cu mască“, după formula unui tînăr critic, a avut parte şi de o ediţie spaniolă. Receptarea critică a fost de asemenea bună, mai puţin din partea unui coleg de generaţie, poet, care, cumva preventiv, i-a relativizat valoarea. După un lustru, Andra Rotaru recidivează cu Ţinuturile sudului (Editura Paralela 45, Piteşti, 2010). Asta nu înseamnă că Andra Rotaru scrie puţină poezie – eu am mai citit cel puţin două volume manuscrise –, ci că este exigentă cu publicarea, ceea ce este foarte bine! Autoarea este şi o foarte activă publicistă culturală, realizînd, între altele, zeci de interviuri cu scriitori, publicate mai ales în Luceafărul.

Spuneam că Urmanov nu se înşală. Dar el nu se înşală chiar mai mult decît crede, decît spune! Directorul „laboratorului douămiist“ extrage unicitatea volumului de debut al Andrei Rotaru din comparaţia cu jumătatea feminină a poeziei generaţiei acesteia. Or, în opinia mea, tînăra poetă rămîne „bărbatul speciei“, şi dacă punem laolaltă şi jumătatea masculină a generaţiei cu pricina! Pentru că nu doar fetele generaţiei douămiiste practică un lirism declamativ, vag isteric şi de spectacol al vieţii personale, ci şi băieţii. Nu e o judecată de valoare neapărat, dar una tipologică este cu siguranţă, iar Andra Rotaru are puterea, nu mică, să iasă din tipologie. Deci, o poezie mediată, elaborată, în locul uneia directe, o poezie vorbind despre sine de după o „mască“, dar o poezie, în acelaşi timp, foarte senzorială, mai ales la nivel vizual, dar nu exclusiv, uneori de o senzualitate cuceritoare. Andra Rotaru nu este mai puţin provocatoare decît colegii săi, numai că ea a ales calea lungă, cea grea, a provocării. Dar să citez Porecle, care mi se pare un fel de mise en abîme pentru poetica primului volum: „eu sînt pictor-artificial/ şi mă ascund/ aşa cum nu am făcut pînă acum// mi-e greu să-mi schimb numele/ după ce am fost celebrată/ ca zi naţională// dar voi rămîne cu toate denumirile/ aşa cum rămîn cu moştenirea/ oaselor strîmbe/ încărcate// în ochii mei negri/ rar se vede ceva// picur zidăria proaspătă/ a străzilor/ o lipesc în/ ţarcurile unde lumea/ liberă vrea să vadă/ estul cu vestul/ în aceeaşi încăpere// caut pînă la ultimul stră-străbunic/ morţii scrijeliţi într-o/ istorie care începe cu mine// încadrez fiecare om/ între rame de lemn/ îi spun să rămînă acolo/ nemişcat/ să trăiască“.

Se schimbă ceva în al doilea volum? Şi da, şi nu, în sensul că, dacă se schimbă ceva, asta se petrece subtil, insidios, aproape pe nebăgate de seamă. În liniile sale de forţă, poetica rămîne aceeaşi, doar că masca din spatele căreia vorbeşte poeta nu mai este personalizată, ci cumva generică, că aceasta capătă şi crăpături prin care chipul transpare direct şi, de asemenea, aş constata o anume mutaţie a senzorialităţii dinspre vizual spre tactilitate. Nu este vorba despre un exclusivism, de altfel, nici vizualul nu era exclusiv în volumul de debut, ci despre o schimbare de accent.

Citez Semănăm: „cînd trupurile noastre se apropie şi încep să semene/ sîntem gata să ne vorbim.// ne întoarcem corpurile pe dos/ ne ţinem încă puţin respiraţia/ şi tălpile se desprind// sîntem la fel de goi. o apă curge peste noi/ peste alte cărnuri./ şi e doar o vară,/ un asfalt care se adînceşte în alt asfalt,/ o căldură care îmi înnădeşte degetele în păr,/ aproape ca o amînare a tuturor verilor“. Dar această mutaţie poate fi sesizată şi la nivelul unor splendide şi emblematice poeme scurte şi foarte scurte, cum ar fi, de pildă, Ploaie: „unde doar apa mai poate pătrunde/ îmi caut un însoţitor calm, o piele mulată/ pe un trup perfect,/ care să mă plimbe prin ploaie“. Sau, alt poem „acvatic“, Început: „aici sîntem doar noi/ barca asta trece fără oprire/ un copil împinge apa,/ se aşază liniştit în ea“.

Sigur, este foarte posibil ca evocarea Fridei Kahlo, în primul volum, ca şi motto-urile alese din Jim Morrison, pentru ciclurile celui de-al doilea, să mi-o aducă aproape pe tînăra autoare, fiind de asemenea obsesii de-ale mele – şi chiar e de mirare cum cineva atît de tînăr a ajuns la aceleaşi ţinte!

Este, de asemenea, posibil ca formaţia comună de psiholog – interesant, şi editorul, Călin Vlasie, este psiholog la obîrşie! – să determine o anume simpatie. Dar nici sentimentul de apropiere, nici simpatia profesională nu explică faptul că Andra Rotaru este, în momentul de faţă, prima promisiune cu adevărat împlinită a generaţiei sale. Ştiu că această frază nu-mi va fi de mare ajutor în raporturile cu colegii de generaţie ai tinerei poete – pe care, de altfel, îi urmăresc cu interes şi atenţie! –, dar ce să fac? Uneori, lucrurile chiar trebuie puse în firescul lor, cîteodată chiar trebuie să spui exact ceea ce gîndeşti!