OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Să fim, deci, serioşi! Dorin Tudoran este unul dintre poeţii din „prima ligă“ a literaturii noastre postbelice, iar premiul i-a fost acordat pe motive estetice, nu politice. Autor a şapte volume originale şi a patru antologii – în engleză, română şi bilingve –, Tudoran şi-a definit locul important în această literatură, chiar dacă activitatea sa poetică pare să fi înregistrat o cezură în momentul exilului. Cel puţin asta se vede, nu am cum să ştiu dacă nu scrie poezie „în secret“, dincolo de faimosul Pisicuţ, amuzant şi autoironic, pe care l-a scos pe scenă de 30 iunie, ziua sa de naştere. Însă, indiferent dacă mai scrie sau nu poezii, lucrurile nu se schimbă, nici locul său în ierarhia poeziei noastre contemporane.

 

Tipologic vorbind, dacă ne referim strict la generaţia sa şi presupunînd că am putea-o situa între doi poli, unul „metafizic“, „fantastic“, „vizionar“, „livresc“ etc. (Ursachi, Turcea, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, Adrian Popescu) şi celălalt cumva „realist“, de „invenţie şi joc lexicale“, „subversiv“ cu lirismul (Dinescu, Vasile Vlad, Mazilescu), constatăm că Tudoran se situează aproape perfect în locul geometric dintre cei doi poli, marcîndu-şi decisiv originalitatea lirismului. Iar dacă aruncăm o privire cronologică asupra mersului poeziei sale, observăm că, odată cu Respiraţie artificială (1978), se produce un fel de radicalizare a tonului, în sensul unei anume dezabuzări, a părăsirii iluziilor, a rarefierii notelor de exuberanţă, a dezarticulării premeditate a sintaxei. Nu m-aş grăbi să leg mutaţia de începutul manifestării disidenţei sale, că nu sînt aşa de mecanicist, aş lega mai degrabă ambele evoluţii, a poetului şi a omului-cetăţean, de o schimbare interioară, care poate ţine de vîrstă, împlinea 33 de ani, sau poate de un alt eveniment declanşator. De altfel, ruptura nici nu este atît de radicală, cum afirmă unii critici, este mai degrabă un fel de „rit de trecere“. Iată, de pildă, poemul Departe nu e ales din volumele ultime, ci din cel de debut: „şerpi groşi de-ntuneric ţîşniseră din flori/ eu încercam să ridic deasupra capului un cuvînt/ care-mi îndoia trupul (acest cel mai trist gînd al meu)/ cei din jur trăiau numai pentru a-mi ascunde/ că eram mort de multă vreme departe/ auzeam ochii privighetorilor plesnind“. E mai epurată lingvistic, mai esenţializată Întoarcere (De bună voie, autobiografia mea, 1986, Nord, Danemarca): „Nu mă întreba/ despre această întoarcere;/n-ai face decît/ s-asculţi un mort“?. Da, aşa este, dar tema şi atitudinea sînt neschimbate! Ca şi în Pe neaşteptate, din acelaşi ultim volum original: „N-am încotro –/ trebuie să părăsesc sărbătoarea aceasta;/ mai multe mucuri în scrumieră/ decît speranţe“. Şi încă nu am spaţiu să citez integral cîteva dintre poemele lungi, ample, somptuoase în „dezvrăjirea“ lor, precum Respiraţie artificială, La vie en rose sau Viitorul facultativ, excepţional poem din decembrie 1982, cînd poetului şi omului chiar nu-i era deloc uşor! Dar poem, nu manifest, nu „armă de luptă“. Cînd René Char a avut de luptat cu ocupanţii a folosit puşca, nu poezia! Dorin Tudoran n-a avut prilejul să pună mîna pe puşcă împotriva auto-ocupanţilor, dar nici el n-a folosit poezia, ci refuzul compromisului, protestul, greva foamei etc. Un Beniuc sau un Păunescu pe dos ar fi tot un Beniuc sau un Păunescu, pînă la urmă. Lucru pe care Dorin Tudoran l-a ştiut foarte bine de la bun început şi de care s-a ferit ca dracul de tămîie. Şi bine a făcut! Am ieşit în cîştig şi cu un poet remarcabil, nu doar cu un om de curaj şi onoare!