OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A venit momentul, dar e un moment foarte dificil! Pentru că recenta apariţie editorială a lui Ion Zubaşcu este o carte de poezie, dar este şi altceva, nu ştiu dacă mai mult, dar şi altceva decît o carte de poezie, este şi o carte de mărturie, un document, ca să spun aşa. Un document al întîlnirii cu suferinţa cumplită, cu limita, cu presimţirea morţii. Toţi trăim cu gîndul morţii? Se poate, dar nu toţi ne trezim cu ea în faţă cînd ne este lumea mai dragă! Cînd ai de-a face cu o asemenea carte, riscul cel  mare este acela de a deveni compasiv, dacă nu de-a dreptul milos. Or, acesta este ultimul lucru pe care şi l-ar dori autorul şi pe care l-ar merita cartea. Pentru că, în ciuda experienţei cutremurătoare, acest jurnal liric al trecerii prin spitale, analize, tratamente, operaţii etc. este o carte foarte puternică, iar în unele locuri străbătută de un fabulos sentiment nu doar de împăcare cu lumea, soarta, boala şi moartea, ci chiar de seninătate. Mă gîndesc mai ales la unele din pasajele refugiului geografic în Maramureşul natal şi al celui, realizat pe cale mentală, în anii copilăriei, care n-a fost neapărat doar paradisiacă, dacă sîntem atenţi la încercările la care i-a fost supusă familia în acei ani, adesea cumpliţi şi ei, însă din motive de natură politică, istorică.

 

O carte puternică, prin urmare, şi atunci cînd evocă durerea prezentă ori pe cea trecută, dar şi cînd mîngîie speranţa sau împăcarea cu sine şi cu lumea. Un lirism aproape integral oximoronic, fie dacă privim ansamblul cărţii, fie dacă sîntem atenţi la aproape fiecare text în parte. Şi, probabil, nici nu s-ar fi putut ca lucrurile să stea altfel – şi viaţa, şi suferinţa, şi dragostea în toate sensurile sale, de la erotism la cea faţă de urmaşi, şi moartea, şi toate cele „cu adevărat importante“, esenţiale, sînt reuniri de contrarii în substanţa lor. Dar iată Psalmul care deschide cartea: „îţi mulţumesc Doamne/ pentru această nouă zi îmbelşugată de viaţă/ pe care nu mă satur s-o trăiesc/ după năucitorul diagnostic de la biopsie/ înaintea întunericului/ a nopţii ce vine/ a somnului fără nici o ieşire“  sau iată acest Epitaf dinspre final: „am trăit tot ceea ce se putea trăi într-o viaţă încercată de om/ ca poezia mea să fie deplină nu mi-a mai rămas decît moartea“. Însă n-am citat din poemele ample, aluvionare, mustind de semnele vieţii, ale poeziei şi ale morţii, pentru că este imposibil să citezi izolat din ele fără a le răpi fantasticul efect de întreg. Aş putea extrage zeci de metafore, imagini sau formulări excepţionale, impresionante în sinea lor, dar ar fi păcat, ar însemna să smulg nişte nestemate de pe cîmpul firesc al fiinţării lor, de pe întinderea de mătase neagră pe care sînt atît de bine cusute. Poeme în care detaliul clinic, numit pe numele său propriu şi cinic, cu cel sosit din amintire se lovesc, într-o neaşteptată, surprinzătoare asociere, cu viziuni de o blîndeţe aproape muzicală, aproape ca în revelaţiile budiste. Să încerc, totuşi, o citare parţială din Reality Show: „am fost trup şi suflet/ în tot ce am scris, ca în aceste cuvinte, textualismul meu n-a fost/ o ţesătură textilă, sub ţesutul cuvintelor, sub ţesuturile lor vii,/ susura totdeauna  pînza freatică a sîngelui: cîtă suferinţă şi/ spaimă de moarte tot atîta poezie“. Poate nici nu se putea găsi o „definiţie“ mai bună a tipului de lirism practicat de la bun început de Zubaşcu, ajuns la o intensitate aproape insuportabilă acum.