OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Relaţia mea cu poezia lui Radu Andriescu a început prost! Nu neapărat din vina poetului. A debutat într-un volum colectiv, după moda vremii, spre sfîrşitul anilor optzeci, la Junimea ieşeană, cu un amplu poem în proză, pe care l-am supus unei critici excesive. Radu susţine că ar fi fost chiar o execuţie, dar n-am curajul să verific. Nebunia este că eu însumi făcusem, cîţiva ani mai înainte, exerciţii „mallarméene“, că scrisesem poeme în proză, probabil mai proaste decît cel cu care debutase Radu. La mijloc, cred, a stat o neînţelegere. Nu poemul în sine mă iritase, ci ceea ce mi se păruse a fi o inadecvare. Eram în plină ofensivă a lirismului optzecist şi, probabil, poemul mi s-a părut că sună ca nuca în perete în contextul cu pricina. Amuzant e altceva, că poetul nu mi-a purtat pică ci, din contra, un fel de recunoştinţă! Susţine că „execuţia“ mea a funcţionat ca un fel de duş rece, care l-a făcut să se gîndească atent la poezia pe care vrea s-o scrie. Astfel încît a părăsit tradiţia cumva romantic-franceză a poemului în proză în favoarea celei a poeziei moderne de limbă engleză – tot a studiat anglistica! – de la Eliot la Ginsberg şi chiar mai încoace. De altfel, nivelul de aprofundare a marii poezii moderne în general este excelent relevat de volumul său de teorie şi istorie literară, apărut în 2005, Paralelisme şi influenţe culturale în lirica română actuală, la origine teză de doctorat, însă una scrisă cu pasiune, nu doar cu rigoare.

Cred că arta poetică a lui Radu Andriescu este cu totul egală cu cea a celor mai importanţi poeţi optzecişti, de la Cărtărescu şi Mariana Marin la Mureşan, Muşina şi Marta Petreu. Egală, însă nu identică, pentru că ultimul lucru care i s-ar putea reproşa ar fi epigonismul. Poate chiar excepţionala sa cultură poetică îl fereşte de epigonism, îl obligă la originalitate. Dacă nu este la fel de vizibil precum antecesorii amintiţi, nu e vina sa, ci a contextului apariţiei sale în poezie. După 1990, poezia însăşi n-a mai avut importanţa publică din deceniile anterioare. Poate e mai bine.

Formula? Prelungind sugestia lui Al. Călinescu, aş spune că poezia lui Radu Andriescu este un fel de „lumea ca percepţie şi reprezentare“. Dar voinţa? Este, este şi voinţa, acolo, în interiorul reprezentării, controlînd-o, diriguind-o pe aceasta. Sper că mi-a ieşit mea culpa! Poate „poetul meu“ mă iartă!