OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Am evocat săptămîna trecută momentul în care l-am întîlnit prima oară pe Rolf, la Festivalul de Poezie de la Sighişoara, la începutul anilor optzeci, şi celelalte cîteva întîlniri care s-au mai petrecut pînă la plecarea sa din România, în decembrie 1985, după un lung şir de persecuţii care au însemnat nu doar anchete şi percheziţii, nu doar darea afară din slujbă şi interzicerea dreptului de semnătură, ci şi o bătaie soră cu moartea din partea haidamacilor puşi de Securitate, care s-a lăsat cu dublă fractură de mandibulă şi o internare de mai multe luni. În ciuda acestor împrejurări dramatice, a reuşit să publice în ţară, în limba germană, două volume –siebensachen (mărunţişuri), în 1979, şi neutoter (sfrîncioc), în 1984, ambele la Editura Kriterion, editura „minorităţilor naţionale“. În limba română, cea mai consistentă prezenţă prerevoluţionară a fost cea din antologia Vînt potrivit pînă la tare, evocată mai pe larg săptămîna trecută. Din fericire, golul a fost oarecum acoperit prin ampla antologie bilingvă, de peste 260 de pagini, realizată de Nora Iuga pentru Institutul Cultural Român, sub titlul Ich steh auf den Treppen des Winds/ Stau pe treptele vîntului (prefaţă de Gerhardt Csjeka, postfaţă de Ernest Wichner), selecţie cu punctul de plecare într-o ediţie realizată de Gerhardt Csejka în Germania.

 

Ultimul lucru pe care l-aş face acum ar fi o recenzie, o analiză literară! Ceea ce-mi propun este un fel de evocare, să-i spun lirică, de vreme ce voi recurge la citarea unor poeme. Primul aparţine lui Rolf însuşi şi este scris cu puţină vreme înainte de inexplicabila sa sinucidere. Se numeşte Bitum, l-am găsit în postfaţa lui Ernest Wichner, iar traducerea îi aparţine Norei Iuga. Un poem enigmatic, parcă un reportaj-prevestire a ceea ce avea să se întîmple pe 17 februarie 1986: „Voi cuţite încremenite. Vouă/ însăşi moartea/ vă pare flexibilă./ O nuia elastică.// Îmi tăiaţi un trotuar/ prin inima verde./ Machetele se înghesuie/ spre templul palid al pielii.// Experienţa mea, frica:/ Sclipitoare pasăre Colibri/ care-şi părăseşte cuibul. Aşa/ rămîn singur,/ cu asfaltul/ lîngă plămîni./ Scoarţa// unei definiţii/ a celui liber“.

După moartea poetului, extraordinara poetă Mariana Marin – şi ea plecată pretimpuriu dintre noi – avea să scrie poemul Punct, care începe cu evocarea poezieiGeamantanul de Annemone Latzina – altă poetă excepţională, plecată prea devreme într-o lume mai bună – şi se încheie cu despărţirea de această lume a lui Rolf: „Annemone Latzina îşi dorea în 1966/ să fie un cufăr paşnic,/ de treabă, prăfuit şi maro./ Peste douăzeci de ani eu îmi doresc/ să fiu un gîtlej în ştreangul de colo acolo./ Între timp, ce-i drept, s-au întîmplat multe evenimente./ La unele din ele am participat şi eu./ Şi noaptea care urma, de fiecare dată,/ puneam la păstrare,/ tot într-un fel de cufăr paşnic, de treabă,/ prăfuit şi maro,/ neputinţa şi bîlbîiala,/ speranţa că poate mîine va fi altfel/ şi, în general, tot ce reuşeam să adun// părîndu-mi-se viu// de sub cizmele groase,/ de sub maldărul de dezastre.// Nu m-am gîndit niciodată/ că tot acolo va trebui să aşez într-o zi/ şi creierul lui Rolf Bossert/ făcut ţăndări/ peste tinereţea mea/ căreia i-a pus punct“.

 

Tot atunci, aproape amuţit de stupoare şi cu o capacitate de a nu înţelege în cap mai mare decît casa, încercam, totuşi, să înţeleg şi eu ce s-a întîmplat cu Rolf, într-o poezie care se cheamă În amintirea… Nu este probabil cea mai bună poezie a mea, dar este cea la care ţin cel mai mult: „…nicăieri nu ai găsit pămîntul făgăduinţei,/ nicăieri liniştea, decît într-o prăbuşire adîncă,/ într-un zbor fără aripi./ O pată de sînge pe asfalt cît o sahară lichidă,/ o tăcere aiuritoare./ Pretutindeni la fel. Nicăieri un loc al cîntecului,/ niciodată un cîntecel al speranţei./ Pretutindenea se-ntinde numărul fiarei – ne muşcă/ din inimi, ne linge sub ţeastă./ Rămas bun, prietene, ca-ntr-un roman poliţist,/ rămas bun pentru vecie./ În memorie – un orăşel/ cu străduţe concentrice, o barbă în flăcări/ casele vechi, un turn fără ceas./ O zi, o zi ce-o credeam nesfîrşită, în care-am visat/ că ne va salva poezia. Odihneşte în pace./ Sub astre, nici un vis, nici o speranţă./ Nimic, niciodată“.