OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am scris pînă acum două articole despre memoriile lui Marino. Prima oară răspunzînd unei anchete a revistei Euphorion, înainte de apariţia cărţii, ca reacţie la „scandalul“ prilejuit de publicarea unor excerpte în Evenimentul zilei. A doua oară în substanţialul dosar dedicat lui Marino de revista Verso. Şi în cel de-al doilea text refutam obiecţiile aberante cu care fusese întîmpinată cartea încă înainte de a fi ajuns în mîinile cititorilor. De data aceasta, însă, cu cartea pe masă. Al doilea text poate fi citit şi pe blogul meu, la adresa http://antonesei.timpul.ro/2010/04/07/marino-autoportret-pe-fondul-epocii/. Numai că aceste memorii sunt prea bogate şi prea importante, iar reproşurile formulate, de asemenea, pentru a putea fi „rezolvate“ într-un articol sau două.

 

Într-un comentariu din Academia Caţavencu, preluat şi pe blogul său de pe VoxPublica, prietenul meu Cristian Teodorescu îi reproşează lui Marino absenţa „talentului literar“. Reproş reiterat de altfel şi de alţi opinenţi, inclusiv în comentariile de subsol la „dosarul Marino“ din numărul precedent al acestei reviste, cel mai consistent şi „decisiv“ aparţinînd dlui Mihnea Moroianu. Şi aşa este! Nicăieri în cărţile sale, nici măcar în jurnalele de călătorie, Marino nu probează vreun uriaş talent literar. Stilul său este mai degrabă alb, lipsit de podoabe „ce din coadă au să sune“. Doar că reproşul nu este în chestiune. Talentul literar ne interesează în cazul literaturii propriu-zise, prime, ca să spun aşa, nu al celei secunde. Or, Adrian Marino n-a fost un scriitor, ci un autor cu preocupări cu totul rare, ca şi singulare, în istoria culturii noastre, domeniul său fiind reprezentat de critica, genealogia şi teoria ideilor literare, iar după 1989, şi critica ideologică în general. Nici măcar aceste memorii atît de controversate nu sînt literatură primă, ci tot secundă, reprezentînd „o biografie pur intelectuală, ideologică şi culturală“. Din acest motiv au şi fost supuse unui proces de epurare a „anecdoticului, istoricului şi factologicului“, reducîndu-şi cu acest prilej dimensiunile de la cele aproape 1.500 de pagini ale primei versiuni la cele puţin peste 500 ale celei de-a doua, cea tipărită la cinci ani de la plecarea dintre noi a autorului.

 

Iar dacă iau de bune afirmaţiile lui Marino însuşi în ce priveşte biografia sa intelectuală şi auctorială – şi nu am nici un motiv să nu le iau! –, este limpede că nu probele „talentului literar“ le voi căuta citind cartea, ci cu totul alte calităţi: spiritul critic şi disociativ, puterea de teoretizare şi onestitatea intelectuală. Şi, de asemenea: amploarea cuprinderii însoţită de păstrarea direcţiei, deci stabilitatea convingerilor. Iar toate acestea nu ies în deficit la analiza operei, ba din contra! Chiar dacă, unele dintre ele, cele legate de ideologia generală, mai discrete, subtextuale, în cărţile de dinainte de 1989 şi exprimate în plenitudine, cu toatele, în cărţile ideologice de după Revoluţie, aceste calităţi, dacă nu eşti cu totul opac sau de rea-credinţă, îţi sar pur şi simplu în ochi. Marino este unul dintre puţinele cazuri de autori care au rămas constant de partea democraţiei liberale, chiar dacă şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii sale adulte în închisori, domiciliu forţat şi în închisoarea globală care a fost regimul comunist. Şi, atunci, mai ales că autorul nici nu se pretinde scriitor, de ce m-ar interesa pe mine „talentul literar“? Mai ales că „dicţiunea ideilor“, ceea ce trebuie de fapt să ne intereseze, curge fără fisuri…

 

Este adevărat şi faptul că autorul repetă de multe ori unele lucruri, adesea chiar în aceeaşi formulare, iar pe cititorii mai ageri, cum se întîmplă să fiu şi eu, nu doar dl Moroianu, asta îi poate irita. Nu cred însă că Marino şi-a scris memoriile doar pentru noi! Ca un ins cu o bună formaţie clasicistă, cum nu prea întîlneşti între „moderniştii“ băştinaşi, regretatul cărturar ştia prea bine că „repetiţia este mama învăţăturii“. Şi, ca un excelent cunoscător al culturii noastre, mai ştia şi că avem o memorie culturală fantastic de precară. Ceea ce explică şi primirea ofuscată de care s-au bucurat aceste memorii din partea „mandarinilor“ de azi, a comilitonilor şi fanilor acestora, chiar înainte de ieşirea lor pe piaţă! Aşa, cumva preventiv, sanitar, cînd nu de-a dreptul „măcelăreşte“. De bună seamă că nu e prea plăcut să-ţi fie readuse în memorie precaritatea unor comportamente, improvizaţiile unor opere sau caracterul măcar consternant al unor atitudini. Însă cîtă vreme acestea nu pot fi contestate în autenticitatea lor, cît sînt verificabile, gîlceava e pe degeaba.