OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu sînt critic şi istoric literar, dar cunosc bine opera lui Călinescu şi cam toată exegeza dedicată acesteia. Nu sînt însă nici „fan Călinescu“, ba, uneori, aş fi tentat să spun că dimpotrivă. Din acest motiv, dar şi din pricina masivităţii sale, cartea lui Andrei Terian nu m-a însoţit în vacanţa de iarnă de la Cracovia, deşi tocmai intrasem în posesia ei. Ba chiar, la întoarcere, am amînat cît am putut lectura – nu e uşor să te apuci de citit peste 750 de pagini, dintre care peste o sută de aparat critic, în format generos, despre un subiect care nu te atrage în mod deosebit, chiar dacă volumul aparţine unui autor pe care îl apreciezi. Dar nu sînt nici omul care să amîne la nesfîrşit, mai ales dacă socoteşte lectura cu pricina şi un fel de datorie de onoare – îi promisesem şi autorului, îmi promisesem şi mie că voi citi monumentala exegeză.

 

În mod ciudat, pe cît de greu m-am dedicat lecturii, pe atît de febrilă a fost aceasta. Nu uşoară, pentru că nu este o carte uşoară, ci febrilă, participativă, adică simţindu-mă stăpînit de o anume nerăbdare şi o curiozitate pe măsură, care mă împingeau din spate să aflu mai repede unde, pînă unde şi cum ajunge autorul la capăt. Şi ajunge. Şi la ce capăt! La sfîrşitul lecturii, aveam să constat că am trecut prin cea mai completă şi mai aplicată exegeză dedicată operei critice a lui Călinescu. O lectură integrală, dar nu a operelor izolate, ci a ansamblului, a „sistemului critic“. Cu o metodă, plecată, e adevărat, din teoria sistemelor generale, dar adaptată şi chiar personalizată. Şi folosind un aparat teoretico-conceptual la fel de personalizat. Şi care, în ciuda acestor „defecte“ pentru critica românească în aproape întregul său, nu este scrisă în „păsăreasca“ plicticoasă a majorităţii operelor universitare cu acelaşi statut, ci într-un stil extrem de fluid, de „prietenos“ şi, măcar cîteodată, chiar plastic. Să poţi citi o carte de istorie şi critică literară de aceste dimensiuni, în care nu ai de-a face decît cu epica ideilor, ca pe un roman de John Le Carré, e ceva – înseamnă că autorul nu e doar foarte instruit, inteligent şi cu putere de muncă, ci şi foarte talentat, în sens stilistic, literar. Şi să nu uit spiritul critic – exegeza este monumentală, dar nu şi uniformă, nu este o odă, pune bemolii necesari, ierarhizează ansamblul critic călinescian.

 

Una dintre puţinele critici ce s-au adus cărţii este aceea că nu s-a ocupat şi de opera literară a „divinului critic“. Eu, mai degrabă, l-aş felicita pe autor pentru asta. Mai întîi, opera literară nu face parte din „sistemul critic“, obiectul declarat al exegezei. În al doilea rînd, văd şi o probă suplimentară de simţ critic. Ce naiba s-ar putea recupera din lirica involuntar comică a lui Călinescu sau din proza sa de ficţiune atît de tezistă, de tendenţioasă? În fond, „divinul“ era de părere că un bun critic literar trebuie „să rateze“ cîteva genuri literare propriu-zise. Ei bine, s-a ţinut de propria sa recomandare şi chiar asta a făcut, le-a ratat! Dacă asta va fi ajutat operei sale de critică şi istorie literară şi n-a fost o simplă pierdere de vreme, cu atît mai bine ţării şi lui cu atît mai bine! Dar să iei în serios acele producţii? Se sparie gîndul!