OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Conferinţa a fost urmată de lungi dezbateri, moderate excelent de Al. Cistelecan, dar, din păcate, acestea nu s-au păstrat. A fost salvat însă un scurt interviu, realizat, ca şi filmul, de Laurenţiu Blaga, în care, la cald, precizez şi nuanţez cîteva din cele spuse în conferinţă. Am reuşit să recuperez convorbirea şi o redau în acest episod.

Domnule Antonesei, s-a încheiat confe-rinţa. Pornind de la titlul ei, de ce socotiţi că românii sînt un popor narativ, de Şeherezade?

Am plecat de la vorba, devenită folclor, că „românul s-a născut poet“ şi sînt de acord cu ea, dar cultura română se mai şi maturizează, cum a făcut-o şi în interbelic, cînd apar mai multe centre de creativitate culturală. Deci, pe lîngă poezie, am constatat că, după ’90, au început să capete amploare genurile narative – proza, filmul şi chiar teatrul. Am vrut să subliniez fenomenul care mi se pare cel mai interesant dintre toate apărute în cultura noastră din ’90 încoace. Şi am recurs la metafora cu Şeherezada pentru că, atunci cînd spui Şeherezada, spui poveşti, spui chiar 1001 de poveşti. E lumea în care începem s-avem poveşti, să avem poveşti filmate, să avem poveşti scrise, să avem poveşti scrise de mari dimensiuni, pentru că e o retragere a prozei scurte acum şi o expansiune a romanului. Nu ştiu dacă am reuşit neapărat să conving în tot ce am spus, dar cred că am reuşit să provoc o dezbatere, şi asta contează.

Cred că are o legătură, mai întîi, cu schimbarea de mediu în general. Trăim într-o lume fără cenzură, fără îndrumare ideologică, cum era pînă în ’89, deci putem povesti liber, de la „gura sobei“ pînă aici, cum stăm noi de vorbă, în faţa unei camere. Asta nu poate să nu încurajeze povestea! Pe de altă parte, uneori, din motive rele, nu neapărat şi bune!, avem ce povesti. Totuşi, în 50 de ani de comunism au fost şi vieţile noastre, aşa chinuite cum au fost ele. Chinuite, dar au fost şi părţi vesele, pentru că fiecare s-a îndrăgostit, a avut prieteni, a călătorit la munte sau la mare, deci nici nu trebuie privit totul în negru. Sigur, regimul este absolut condamnabil, ne-a marcat vieţile, unora ireversibil din păcate, unora le-a terminat vieţile înainte de vreme, dar s-a adunat o mulţime de magmă narativă, care poate fi povestită. Şi mai constat că, în 20 de ani de la schimbare, într-o perioadă mai scurtă decît comunismul, s-au adunat şi mai multe poveşti. De ce? Tranziţiile sînt mai interesante decît stagnările. În tranziţii, se întîmplă tot felul de nebunii. Să ne amintim cum a explodat la un moment dat proza sovietică, cînd a fost mica lor perioadă de liberalizare, de vreo 2-3 ani, NEP-ul. Au apărut nişte demenţi de prozatori care descriau acea tranziţie, care din păcate era una către totalitarism. Acum, e o tranziţie inversă, spre libertate. Şi e firesc să apară toate aceste lucruri, totul să fie atît de complicat. Aproape că strigi după Caragiale, pentru că se cere un Caragiale în epoca asta.

Are asta vreo legătură cu regăsirea metodei? Scriitorii au început să aibă metodă, să-şi găsească tehnica?

Spuneaţi în discuţii că nu dispreţuiţi snobismul…

Nu dispreţuiesc snobismul pentru că este un motor al culturii, al promovării culturii. Snobul investeşte în cultură mai mult decît iubitorul de cultură, care nu are bani. Apoi, se învaţă cu lucrurile frumoase el însuşi. Poate nu citeşte toate cărţile pe care le cumpără, poate nu admiră toată ziua tabloul achiziţionat, ci îl pune pe perete şi uită de el, poate nu ascultă toate discurile sau merge la Filarmonică ca să-l vadă vecinii, nu pentru că-i place muzica, dar cu timpul ceva se prinde, pentru că prin imitaţie începem să ne educăm. Apoi, e o şansă pentru urmaşi. Pentru că, chiar dacă el nu devine din snob om de cultură, şansele ca fiii, nepoţii să devină sînt mari, întrucît vor creşte într-un mediu marcat artistic.