OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mi-a plăcut proza, mereu bine scrisă, a lui Bogdan Suceavă, încă de la citirea primelor povestiri, cele din Imperiul generalilor tîrzii… încît am acceptat cu mare plăcere să-i prefaţez Bunicul s-a întors la franceză, a doua carte de proză scurtă. Mi-au plăcut apoi şi Miruna, o poveste, precum şi scurtul însă problematicul roman de „SF metafizic“, că altfel nu ştiu cum să-l categorisesc – Vincent nemuritorul, ba chiar şi cartea de eseuri şi articole. Dar nimic nu mi-a plăcut, deocamdată, atît de mult, pe cît romanul Venea din timpul diez care, iată, slavă Domnului!, mai vine o dată. În octombrie 2004, într-un bilanţ al anului literar respectiv – „Anul prozei tinere. Confirmări şi infirmări“, în revista Timpul –, scriam: „Voi începe, însă, cu surpriza personală cea mai puternică, romanul Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă. Cunoşteam povestirile scriitorului şi matematicianului româno-american din cele două volume on paper anterioare, de altfel, la editura revistei i-am publicat şi prefaţat anul trecut excelenta culegere Bunicul s-a întors la franceză, dar romanul acesta este cu o clasă mai sus de tot ceea ce a publicat pînă acum Suceavă şi on paper, şi online. Şi, ca să nu rămîn doar în cadrul comparaţiilor interne, voi spune că este primul roman al tranziţiei care mă convinge cap-coadă. Nici nu ştiu ce să remarc mai întîi, construcţia impecabilă, frazarea lin-aluvionară, ingeniozitatea poveştii şi a mulţimii de poveşti decupate şi intercalate în povestirea principală? Nu ştiu şi, de altfel, nici nu contează! Contează plăcerea constantă, necontrariată a lecturii. Sigur, pentru un asemenea roman, Suceavă nu va fi beatificat de patriarh, nici decorat de preşedinte, dar nici asta nu contează!“. Şi chiar n-a contat, a contat mai mult că a fost unul dintre cele mai comentate romane ale generaţiei de tineri prozatori, care s-au lansat şi/sau au confirmat atunci, că a fost deja tradus în Bulgaria şi Ungaria, că tocmai trebuie să apară ediţia americană. Cum s-ar spune, surpriza n-a rămas numai personală. Prin urmare, am avut voce bună, nu m-am înşelat, deşi n-am avut atunci spaţiu decît ca să schiţez sumar principalele calităţi ale acestui excelent roman.

 

Ce-ar mai fi fost de spus? Ce s-ar mai putea adăuga acum, la recitirea noii ediţii? Mai întîi, ar trebui semnalat că, deosebit de majoritatea colegilor săi de generaţie, Bogdan Suceavă nu este un minimalist, nici în tehnică, în construcţia povestirii, dar nici stilistic. Dimpotrivă, poveştile, micile poveşti intră în ţesătura poveştii mari, realizînd un tablou multicolor şi cumva în 3D, sau poate telescopic, iar frazele curg lungi, complicate, foarte senzoriale, aş spune cu participarea tuturor simţurilor, fraze ample, somptuoase. Aveau dreptate criticii literari care i-au apropiat stilul de fraza mateină. Poate că şi ceva din atmosfera Bucureştilor este în consonanţă cu marele povestitor. Şi aş mai vrea să adaug „devierile“ înspre magic, misterios şi fantastic, cumva pe o filieră bulgakoviană. Dar, să fiu însă limpede, nu vorbesc aici despre influenţe, preluări, fie ele şi creatoare, ci despre integrarea unor tehnici într-o operă proprie, cu o viziune a cărei originalitate nu intră în discuţie. O ştim cu toţii, sau ar trebui s-o ştim – singurul lucru care distinge un scriitor adevărat de un impostor sau un scrib este chiar prezenţa/absenţa viziunii personale. Iar la Bogdan Suceavă este cu asupra de măsură. Nu, n-am spus bine! Este exact cîtă trebuie!