OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Întîmplarea a făcut ca, în zilele în care citeam memoriile lui Adrian Marino şi răsfoiam cîteva dintre cărţile sale anterioare, să revăd şi o parte a cărţilor dedicate lui Constantin Noica, de la mica monografie a lui Ion Ianoşi, neaşteptat de comprehensivă dacă ne gîndim la deosebirile ideologice dintre autor şi exeget, pînă la ampla culegere de documente comentate Noica în Arhiva Securităţii, editată de Dora Mezdrea în anul centenarului naşterii. Această experienţă de lectură combinată mi-a relevat o anume coincidenţă de strategie culturală la care, probabil, nu m-aş fi gîndit dacă n-ar fi existat propria mea coincidenţă mea de lectură.

Ce vreau să spun? În primul rînd că, dincolo de deosebirile structurale, de domeniu de activitate intelectuală şi chiar ideologice dintre cei doi, şi în ciuda antipatiei reciproce dintre ei – antipatia lui Marino faţă de Noica este evidentă, cea reciprocă poate fi mai degrabă dedusă –, filozoful şi criticul ideilor literare, apoi şi generale, au adoptat o strategie culturală comună de trecere prin comunism, după eliberarea din închisoare şi domiciliu forţat, poate, în oarecare măsură, chiar de înfrîngere a aberantului regim. Cu un termen împrumutat de la adversarul lor comun, l-aş numi stahanovism, stahanovism cultural. Strategia comună se bazează, desigur, pe un anume destin comun – amîndoi erau deja formaţi intelectual, măcar în linii mari, la intrarea ţării în interludiul comunist, amîndoi au trăit peste un deceniu experienţa închisorii politice şi a domiciliului forţat, amîndoi au găsit porţile doar întredeschise la ieşirea din perioada carcerală. Porţile Universităţii le-au rămas închise, posibilitatea de a publica opere proprii s-a insinuat treptat. Noica a început cu traduceri şi comentarii, avînd totuşi şansa de a fi fost angajat la Institutul de Logică, Marino şi-a publicat prima carte sub pseudonim şi a trebuit să opteze, de la început, pentru liber-profesionism.

Însă, într-un regim de tipul celui comunist, e destul de dificil să-ţi asiguri securitatea intelectuală rămînînd în cadrul strict al unei specialităţi, mai ales cînd este vorba despre specialităţi care au atingere cu ideologia, cum este cazul celor doi autori discutaţi. Pe de altă parte, respinşi de Universitate, însă cu vocaţie pedagogică, amîndoi vor fi simţit nevoia unei influenţe care să treacă de limitele înguste ale experţilor din domeniu, mai ales că nu toţi experţii erau chiar experţi, ba chiar şi foarte mulţi dintre experţii pe bune erau afectaţi de ideologia dominantă. Şi, atunci, pe lîngă domeniile de elecţiune, şi Marino, şi Noica se vor îndrepta în publicistică, dar şi în destule cărţi, spre o zonă de creativitate mai generală, cu potenţial succes la un public cultivat mai larg, ca şi cum ar fi încercat ceea ce ideologia adversă numea „o bază de masă“. Strategie comună, dar orientare diferită! Una, mai degrabă ideomatică în cazul lui Noica, înscrisă sub semnul „dimensiunii româneşti a existenţei“, care a făcut ravagii la nivelul profesorimii secundare, ba chiar şi la nivele cu pretenţii mai mari, alta universalistă în cazul lui Marino, evidentă în publicistica critică şi culturală şi în notele sale de călătorie. Să nu ne grăbim însă să-l încadrăm pe Noica total ideomaticului, era totuşi un filozof adevărat!, nici pe Marino complet universalismului. Vorbesc doar despre nişte dominante.