OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I. Citeva observatii preliminare, pigmentate cu autobiografie

Prin 1991-1992, pe fondul entuziasmului brigadier al primului an de preparatoriat universitar (cind credeam, cu o sinceritate absolut induiosatoare, ca un seminar la studentii anglisti sta – din unghiul importantei – in cumpana chiar cu destinul colectiv al umanitatii, fiindu-ti mai bine sa fii tras pe roata decit sa ratezi o ora de predare sub un pretext oarecare), obisnuiam sa invit la cursurile mele practice (de „texte“) diversi americani sau britanici care se aflau prin tirgul Iasilor pentru anumite perioade de timp. Motivatia principala? Emanciparea tinerei comunitati studentesti, proaspat eliberate de comunism, prin contactul nemijlocit cu ceea ce noi numim, destul de simplist, „vorbitorii nativi“ de engleza. Intimplarea a facut ca, odata, sa cada prada rugamintii mele irezistibile o doamna foarte simpatica, Jan McVicker pe numele ei, care preda literatura pe atunci la Fredonia University, undeva aproape de New York. Discutam The Little Black Boy al lui William Blake cu anul al II-lea Engleza si, bineinteles, mi-am informat coechipiera (de team teaching) asupra subiectului orei cu citeva zile inainte.

Jan m-a rugat sa-i permit sa faca un mic experiment lingvistic si cultural in preambulul seminarului, dupa care sa incepem discutia propriu-zisa. Zis si facut. Fara farafastlicurile noastre introductive – care ne maninca enorm, sa recunoastem, din timpul zilnic –, lectorita americana in chestiune a dat o bucata de creta studentilor participanti, invitindu-i sa iasa, pe rind, la tabla si sa scrie, pe o coloana, toate cuvintele ori expresiile englezesti (cunoscute de ei) ce contin lexemul black („negru“), iar pe alta, identica, pe cele derivate din white („alb“). De asemenea, dr. McVicker le-a sugerat seminaristilor sa-si noteze, concomitent, in caiete, toate sinonimele (sau inruditele sinonimice) ale lui black-white pe care si le aminteau si sa le citeasca, ulterior, cu voce tare. Desi am banuit initial un experiment deconstructiv – demn de „investigatiile filozofice“ ale lui Wittgenstein si menit sa ne conecteze la fenomenologia culorilor (de unde ne-am fi raportat mai usor la dualitatea „alb-negru“ din poemul lui Blake) –, strategia s-a dovedit, de fapt, un artefact didactic de o dezarmanta si, totodata, inteligenta simplitate.

Jan a dorit numai sa afle „trasaturile culturale“ definitorii ale „coloanelor“ axate pe black si, respectiv, white, precum si „nuantele semantice“ ale termenilor sinonimi ori inruditi, scrisi in caiete. Rezultatul – anticipat, desigur, de experimentata profesoara – a fost teribil de surprinzator pentru studentii romani si, mai ales, pentru tinarul lor instructor. In jur de 90% dintre cuvintele/expresiile cu „alb“ (sau sinonime) erau, in fondul lor semantic de esenta, pozitive (sublime adesea), in timp ce echivalentele lor antonimice, cu „negru“ in postura de element-cheie, ramineau, intr-o proportie similara, fundamental negative (in mod frecvent, infricosatoare). Concluzia se instaurase deja de la sine, fara interventia explicativa a moderatoarei discutiei. Limba engleza si, prin iradiere, limbile civilizatiilor mari, poate chiar ale Europei in ansamblul sau, inregistrase(ra), in evolutia ei (lor) istorica, stereotipuri mentaliste legate de prezenta dominatoare a indivizilor, raselor, genului si claselor puternice, plasindu-le – si lingvistic – intr-o zona a centralitatii autosuficiente.

Marginalizarea prin limba nu constituia doar un fenomen rasial – argumenta Jan –, ci si unul social, cultural si sexual. The Little Black Boy al lui Blake este un arhetip (romantic) al „perifericilor“ marilor civilizatii si nu, in chip necesar, o insurgenta literara limitativa istoric si cultural. In el s-ar fi putut foarte bine regasi feministele secolului XX (alaturi de negri ori minoritari in general), ca si liberalii, de orice provenienta, din mediile postmodernitatii euro-americane.
Am asistat atunci, fara sa-mi fi dat seama imediat, la prima mea lectie (interesanta) de corectitudine politica. Am continuat aprofundarea problemei, voluntar si involuntar, conditionat si neconditionat, mijlocit si nemijlocit, in anii ce au urmat, pe parcursul stagiilor de cercetare si studiu la universitati occidentale si, cu precadere, pe perioada pregatirii doctorale in doua campusuri academice americane, cunoscute pentru complexitatea programelor lor educationale in domeniul umanist.

Am aflat, intrigat, ca micul experiment lexical practicat in fata studentilor mei ieseni era, in fond, the tip of the iceberg, in interiorul unei dezbateri lingvistice de anvergura internationala (un exemplu, sper, revelator: cercetatorii au localizat, in limba engleza, 134 de echivalente pentru alb/albitate, dintre care 44 sint extrem de favorabile, frizind mentionatul sublim, restul pina la 124 pozitive, doar 10 retinind implicatii vag negative ori peiorative; in plan opus, echivalentele pentru negru/negritudine, in numar de 120, sint, pina la 60, violent negative si ofensatoare, rasiale – in jur de 20 –, simplu-negative in numar de 15-20 si neutre numai 10-15; majoritatea sugereaza infricosatorul). Mai mult, probleme asemanatoare apar in limbaj la disjunctia de gen, pedalindu-se, inacceptabil, pe „suprematia“ si „prioritatea“ masculinitatii – receptata cultural, din start, ca dominanta (nu voi relua aici discutiile din jurul lui history/his story si „herstory“/her story, interminabile, de altfel, in studiile de gen contemporane; destul sa precizez ca, dincolo de sofisme, exagerari sau dezbateri, exista in culturile euro-americane, cu reflectarea lor nemediata din limba, o problema reala vizavi de reprezentarea semiotica a feminitatii, problema cauzata de amintitul excurs dominator masculin).

In sfirsit, restrictii lingvistice si culturale, jignitoare pentru demnitatea umana, intervin pina si in jargonul profesional traditional, si ma refer indeosebi la activitatile de interactiune cu masele, cum ar fi cele politice, educationale, juridice ori medicale. Daca, in cazul primelor trei, relevanta unei nevoi de corectitudine politica se afla in afara oricarei indoieli (bunaoara, in aria politicii, justitiei si educatiei, succesele de political correctness au fost rasunatoare in America ultimului deceniu), in zona… medicala trimiterea poate parea usor fortata. Nimic mai neadevarat! Corectitudinea politica a patruns in spitalele americane inca de la inceputul anilor ’90, remediind nu doar aspectele deontologice ale relatiei medic-pacient, ci si limbajul profesional al personalului sanitar.

Se constatase ca, in deceniile anterioare, doctorii dezvoltasera tendinta de a-si identifica (si chiar apela) pacientii pe baza numarului de pat, a bolii de care sufereau sau chiar a simptomului dezvaluit la internare (un intermezzo romanesc: in urma cu doi ani, imi asteptam rindul la o ecografie, intr-o clinica locala prestigioasa, cind l-am auzit pe doctor strigind din camera EKG: „Hai, sa pofteasca nodulul, lipomul si – credeti-ma ori ba – fecalomul“; la urmatoarea strigare, a fost ceva mai blind, spunind: „Sa vina plaminul, rinichiul, ficatul si stomacul. Se pregatesc coapsa si sinul“; nici un dubiu, acestia erau pacientii domniei-sale, cu totii complet depersonalizati, aproape dezumanizati). Pe linga disconfortul pe care il producea invariabil bolnavilor, atitudinea se dovedea, in mod absolut, discriminatorie.
Este foarte limpede faptul ca, in esenta ei, corectitudinea politica s-a nascut – legitim si natural – ca un instrument mentalist de adaptare la rigorile comportamentale, psihologice si culturale ale unei societati deschise. Ea ramine, in intentionalitate si manifestare, un excurs profund democratic al postindustrializarii, fiind confundata uneori, datorita consecintelor sale ferme (in limbaj si mentalitati), cu un exces dictatorial.

Greseala deriva, minimal, din anumite exagerari ale corectitudinii politice (trebuie sa acceptam aici, obiectiv, aparitia unor excese – create mai curind de cei care vor sa profite de spectrul larg al lui political correctness, camuflindu-si neajunsuri proprii, de un tip sau altul; ca atare, este condamnabila, neindoios, „vinatoarea de vrajitoare“ pornita uneori, in numele corectitudinii politice, in universitatile americane, ca si incercarea disperata a unor grupuri obscure de a legaliza anumite aberatii sexuale si comportamentale, sub umbrela unei false „libertati de expresie“, ori de a stigmatiza apartinatorii bisericilor crestine traditionale, catolici si ortodocsi, drept „conservatori“ si, implicit, „daunatori“ noului model democratic; macar in privinta ultimului aspect, pretentia aprigilor sustinatori e, de departe, aberanta – libertatea religioasa ramine un drept democratic la fel de valabil ca oricare altul, necesitind protectia corectitudinii politice, iar nu prigoana sa) si, maximal, din prejudecata colectiva (nedepasita inca total nici in spatiul civilizat vestic) ca liberalismul inseamna absenta tuturor constringerilor si, cu atit mai mult, a „corijarilor“ de orice tip (de fapt, cum spuneam si cu alta ocazie, o democratie autentica se sprijina pe duritatea legii, intr-un anumit sens, paradoxal desigur, pe dictatura ei; corectitudinea politica, bunaoara, reprezinta tocmai un astfel de regulament neconcesiv, de articulare si incetatenire a spiritului democratic de adincime). Intrebarea care se pune frecvent e urmatoarea: de ce a devenit America stindardul corectitudinii politice, cind nevoia instrumentarului democratic se manifesta, cel putin asemanator, si in alte sisteme liberale cu traditie?

Aici raspunsul angajeaza nuante complexe, mergind pina la istoricitatea culturala si mentala a democratiei sau identitatea geografica a liberalismului. Cred, totusi, ca macar un argument de antropologie culturala ar fi capabil, la rigoare, sa ofere o explicatie, fie ea si de suprafata. SUA au fost – inca de la debutul lor istoric – o natiune a indivizilor, unde vocea personala a reusit sa fie ascultata in interiorul grupului, iar identitatea individuala a reusit sa primeze in raport cu cea comunitara, fiind exprimata in pofida oricarui risc si a oricarui stereotip colectivist. In Europa, un continent al traditiei tribale, unde competitia – ce a mers pina la razboi si genocid – s-a desfasurat mai degraba intre etnii decit intre indivizi, identitatea grupului a trecut mereu, cu usurinta, inaintea identitatii personale. Individualitatea traieste in Lumea Veche prin comunitate si – numai foarte rar, cu pretul unui stigmat social imens – in postura de entitate suficienta siesi. America s-a construit ca un sistem al persoanelor in dialog permanent cu statul, in timp ce Europa s-a dezvoltat ca un ansamblu de state in comunicare (mai mult ori mai putin eficienta) cu supusii/cetatenii lor. In America s-a articulat, justificat, o sensibilitate pentru „marginali“ si „periferici“ – ale caror voci trebuie auzite –, pe cind, in Europa, s-a nascut o obsesie pentru integrarea „marginalilor“ si a „perifericilor“ – ale caror voci trebuie ajustate la tonalitatea generala. In sfirsit, putem spune ca, intr-o reprezentare simpla, corectitudinea politica s-a dorit, de la bun inceput, un instrument social al „marginalilor“ care vor sa fie ascultati si nu neaparat integrati.


II. O „istorie“ plina de aberatii si alte citeva consideratii benigne

Corectitudinea politica nu are o „istorie“ propriu-zisa, fiind un construct al postmodernitatii (in speta, anii ’80-’90) si intemeindu-se pe o nevoie genuina a democratiei sfirsitului de secol XX. O filiatie posibila, desi nu obligatorie, poate fi facuta cu spiritul hyppie al anilor ’60. Cu toate acestea, opozantii sai (de regula, right-wing) i-au inventat o „istorie“ tenebroasa, care merge pina la primul razboi mondial. In opinia lor (neargumentata insa bibliografic sau factual), radacinile fenomenului sint marxiste, legindu-se de necesitatea unui totalitarism ideologic. Inceputul ar fi, de aceea, in anii postbelici, concomitenti cu debutul experimentului sovietic (printre cei dintii artizani ai corectitudinii politice: Georg Lukacs si Antonio Gramsci).

Anul 1923 este luat ca punct de referinta de catre teoreticienii „incorectitudinii politice“, intrucit acum milionarul german Felix Weil sponsorizeaza „prima saptamina de lucru marxista“ la Frankfurt, un fel de conferinta academica, unde invita marxisti notorii (inclusiv pe Lukacs). Evenimentul duce, in citiva ani, la crearea Institutului de Marxism de pe linga Universitatea din Frankfurt, arhetipul celebrului Institut de Cercetari Sociale din 1930. Aici s-ar constitui prima scoala de „corectitudine politica“, in fapt un „periculos“ nucleu de ginditori marxisti, nemultumiti cu ordinea socio-economica a capitalismului. Directorul Institutului, Max Horkheimer, admirator al lui Freud, pune, dupa unii, temeliile noului fenomen de corijare comportamentala si identitate sociala, respingind violenta competitiei capitaliste. Ulterior, contributiile lui Theodore Adorno, Erich Fromm si Herbert Marcuse aduc in discutie principiul societatii plurale, polifonice, prototip ideologic al corectitudinii politice.

In 1933, Institutul este inchis de nazisti, prilej pentru lucratorii sai (in majoritate evrei) sa emigreze la New York. Opozantii corectitudinii politice sustin ca acesta ramine episodul de uvertura pentru aventura americana a curentului, legindu-se de activitatea fostilor membri ai Scolii de la Frankfurt in cadrul Universitatii Columbia. Convingerea acestor right-wing activists pare neclintita. Respectivii filozofi isi indreapta teoriile impotriva statalitatii americane, nu doar ideologic, ci si factual (Horkheimer este chiar membru al OSS, o agentie de spionaj ce precede CIA), situatia derivind, bineinteles, din alogenitatea lor. Ei incurajeaza, in fond, „noua stinga“ americana, urmarind, pe termen lung, anihilarea capitalismului insusi. Cu alte cuvinte, corectitudinea politica reprezinta rezultatul ultim al unui excurs anti-american si anti-liberal in esenta lui, distrugator de identitate nationala si mistificator de istorie. Teoria critica a „franfurtistilor“ ar fi preluata radical abia in anii ’80 (datorita unei reactii de respingere fata de modernitate, aparute acum in contextul tot mai larg de afirmare a postmodernitatii!). In fine, dupa mentionatii „teoreticieni“, America se afla in pragul dezastrului incepind cu anii ’90, cind corectitudinea politica patrunde in campusurile universitare, „infectind“ modul de gindire al elitelor si dind tonul unui asa-zis „totalitarism“ postindustrial!

E de la sine inteles ca o asemenea varianta („vadimista“) a corectitudinii politice, plina de false acuzatii si interpretari rau-voitoare, nu are sanse de izbinda pe aria de echilibru a rationalitatii. Singurul pericol real implicat de aceasta directie ideologica este instaurarea – la nivel de mentalitate colectiva, americana si nu numai – a certitudinii existentei unei probleme vizavi de corectitudinea politica, problema validata nu doar „teoretic“, ci si „istoric“. Prejudecata a prins cu precadere in mediile conservatoare americane, penetrind apoi majoritatea cercurilor intelectuale traditionaliste din Franta si Germania, ostile prin definitie liberalismului novator de peste Ocean. Treptat, notiunea de „corectitudine politica“ a ajuns sa echivaleze, in mediile amintite, cu aceea de „comunism“ sau, in versiunile extreme, cu aceea de „fascism“. Corectitudinea politica distruge naturaletea si mutileaza autenticitatea identitara, anihilind, in fond, democratia. Prin ea, se atenueaza autoritatea statului, incurajindu-se degringolada. Singurul demers benefic al comunitatilor postindustriale (in special universitare) ar fi interzicerea sa definitiva, chiar cu pretul adoptarii unor regulamente abuzive.

Un numar mare de studii si carti pe astfel de teme a invadat piata europeana a ultimilor ani (mai putin pe cea americana), incercind schimbarea unui traseu natural al democratiilor postmoderne si incremenirea conceptuala si sistemica intr-o formula de patriarhat autarhic. Participarea intelectualitatii franceze la respectivul efort ramine considerabila, constituindu-se deja intr-un veritabil curent. Experienta ultimilor ani arata totusi ca impactul ideologic al curentului amintit e mai curind minim, mai ales in rindurile studentilor vestici care au receptat corectitudinea politica drept o necesitate a noilor circumstante mentaliste, insusindu-si-o, desigur, in limitele sale acceptabile (ca orice fenomen expus criticii vehemente, corectitudinea politica si-a creat propria „imunitate“ excesiva, exacerbindu-si uneori absurd, asa cum spuneam anterior, propriile componente). Probabil ca, in urmatorul deceniu, polemicile acide ale decadei in curs isi vor pierde din intensitate si, implicit, din actualitate.


III. O carte „incurajatoare“ despre o America „infricosatoare“ si un scurt epilog romanesc

Din panoplia studiilor europene indreptate impotriva corectitudinii politice face parte si volumul Une Amérique qui fait peur (1995), al jurnalistului francez Edward Behr, cunoscut pentru o serie de carti cu tenta ziaristica (de „istorie traita“) si, mai ales, pentru romanul The Last Emperor (Ultimul imparat). Cartea in discutie (O America infricosatoare, in traducerea Doinei Jela-Despois) a ajuns deja la a doua editie romaneasca (Humanitas, 1999, 2004), bucurindu-se, aparent, de un real succes. Foarte bine scris, cu argumentul experientei nemijlocite a autorului, volumul are impact, asa incit popularitatea sa nu surprinde, desigur. Problema fundamentala insa este perceptia restrictiva a realitatii americane propuse de catre Behr, preceptie restrictiva cauzata fie de insuficienta documentare a ziaristului ori de intelegerea (lui) trunchiata a unor circumstante date (destul de improbabil, avind in vedere calitatile scriitoricesti ale cunoscutului om de presa), fie de redactarea textului prin grila unor prejudecati culturale (lucru oarecum probabil, considerind „traditia“ lunga a Frantei in domeniu).

Autorul vrea sa demonstreze cu orice pret faptul ca SUA au intrat in declin mentalist, din cauza „dictaturii“ corectitudinii politice, indreptindu-se, cu pasi siguri, spre un faliment al democratiei. Educatia (indeosebi universitara) se afla in colaps, profesorii mari fiind indepartati de la catedre ori redusi la tacere, prin inhibitie intelectuala, in virtutea inaderentei lor la regulamentele de political correctness, justitia se zbate intre viata si moarte ca urmare a imbibarii mentalitatii juratilor americani cu principii de corectitudine politica (ce ar face din criminalii cei mai feroce niste ingerasi buni de pus in icoane), familia sufera de criza identitara, dupa ce, mai nou, sub influenta aceleiasi blamabile political correctness, copiii au inceput (prin tehnica „memoriei recuperate“) sa-si denunte parintii ca violatori si abuzivi, rasele si minoritatile traiesc cei mai negri ani, intrucit corectitudinea politica le abordeaza problemele cu ipocrizie, si, in fine, politica americana insasi se pierde in hatisul regulamentelor de ordine interioara, devenind absurda pentru restul lumii.

O adevarata apocalipsa culturala a Lumii Noi. Devii extrem de impacientat si te intrebi, imperativ, care sint argumentele lui Behr? Aici, sa admitem, demonstratia se incurca putin, ajungind foarte flexibila. La o privire atenta asupra cartii, realizezi imediat ca, in ciuda aspectului ultradocumentat si, repet, trait, textul lui Behr avanseaza ipoteze terifiant de generale asupra unui intreg continent si a unei intregi istorii care numai omogene (si, implicit, predispuse la „generalitati“) nu sint. El se foloseste disproportionat de doua cazuri de indepartare a unor profesori de la catedrele universitare (profesori, de altfel, reprimiti ulterior!) pentru a acredita existenta unei „prigoane“ academice impotriva oricui incalca, chiar vag, codul discutiei sexuale-tabu la curs (lucrul m-a surprins foarte mult: am participat la nenumarate seminarii si cursuri doctorale in America, interesant, tocmai in perioada la care se refera cartea lui Behr, 1993-1995, si nu am resimtit niciodata, in atitudinea ori limbajul profesorilor, existenta unei astfel de nevroze; cel putin in doua rinduri, am asistat la discutii suculente vizavi de „psihanalizarea“ lui Hamlet, discutii ale caror detalii nici prin vis nu mi-ar trece sa le prezint vreodata studentilor mei din Romania). Inexplicabil, autorul nu insista asupra argumentelor acuzatorilor (expediate, din start, ca „absurde“), acordind un spatiu enorm „justificarilor“ victimelor (profesorii respectivi).

La fel, Behr ia in discutie citeva procese (mai mult sau mai putin celebre) de la inceputul anilor ’90 din SUA, incercind sa demonstreze falimentul actului de justitie peste Ocean, prin efectele indirecte ale corectitudinii politice. Bizar, autorul recunoaste ca, la terminarea cartii sale, verdictele nu erau date in cele mai multe dintre ele, insa le anticipeaza ca fiind injuste (in cazul fratilor Menendez cel putin, Behr se insala cumplit, prevazind un final favorabil celor doi criminali; ambii ucigasi au fost condamnati in 1995, la un an dupa documentarea facuta de jurnalist!; de altfel, ma simt din nou obligat sa fac o referire personala: ma aflam in SUA pe parcursul desfasurarii acestui proces si pot confirma existenta unei opinii publice extrem de ostile gestului abominabil al celor doi frati – de ucidere cu singe rece a propriilor parinti –, si nu o „fascinatie“, cum crede ziaristul francez, pentru „memoria lor recuperata“ de „copii abuzati sexual“). Si in cazul justitiei americane, documentatia autorului e unilaterala, ocupindu-se preponderent de ceea ce el considera „victima“ si irelevant de cel construit in carte drept „agresor“.
De asemenea, uimirea jurnalistului in fata unor situatii – sa le zicem „culturale“ – ale Americii stirneste, uneori, amuzamentul.

De exemplu, Behr critica obiceiul (politically correct, indubitabil) yankeilor de a se stringe in asociatii (cum ar fi AA, bunaoara) pentru a-si discuta (si rezolva) problemele. Il irita, mai ales, intrunirile populatiei feminine din campusuri (in cadrul campaniei take back the night – „luati noaptea inapoi“), in interiorul carora se discuta profilul psihologic al eventualilor rapists („violatori“). Iata comentariul sarcastic al autorului: „Cu climatul sau emotional foarte special, acest taking back the night evoca intrunirile organizate de sectele religioase, unde, dupa ce au fost incalziti de un predicator frenetic, oratorii isi evoca pacatele anterioare, inainte de a se declara in stare de gratie, salvati de o credinta miraculos revelata in timpul ceremoniei“ (p. 27). In realitate, „obiceiul“ in chestiune vine din traditia puritana americana (un fel de AND al Lumii Noi), cind se practica, intr-adevar, „confesiunea publica“. Ceea ce Behr, in mod evident, nu stie este faptul ca din aceasta traditie s-au nascut constructe fundamentale ale civilizatiei americane (autobiografia scrisa de Elizabeth Ashbridge, un roman introspectiv de pionierat al literaturii de peste Ocean, sau „sedintele“ culturale ale transcendentalistilor lui Emerson sint doar doua astfel de „efecte“ ale condamnabilului obicei).

In sfirsit, nu vreau sa insist foarte mult asupra modelului analitic propus de intelectualul francez. Behr vine deja dintr-o cutuma si nu reprezinta, sint convins, decit un pas „incurajator“ inainte, pentru o categorie culturala care si-a definit de mult principiile si conceptele. Un lucru, poate, demn de observat ar fi recrudescenta curentului in ultimii ani si articularea lui acum ca veritabil „razboi mentalist“, dus de vechii europeni impotriva Americii si a „demolatoarei“ sale corectitudini politice.
In incheiere, remarc o intarire a directiei de „incorectitudine politica“ (directie ideologica, prin iradiere, si „anti-americana“) in Romania ultimilor ani. Dupa un deceniu de „pro-americanism“ cvasi-unanim, parerile liderilor de opinie s-au mai nuantat, trecind, de la „distanta“, la „respingere“ fatisa. Nu voi intra in detalii (pe care le-am discutat, pina la un punct, intr-un articol anterior din Observator cultural). Cert este ca un ochi extern ar putea constata, in context romanesc, transferul de incredere culturala dinspre America spre Europa traditionala (la nivelul elitelor intelectuale in special).

Se vorbeste, tot mai frecvent, despre aberatiile corectitudinii politice (Dan C. Mihailescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici), despre nevoia de a schimba „esenta lumii“ actuale (democratia, n.m.), producatoare de „prostime“ si „semi-oligofreni“ (Mircea Mihaies), despre „fudulia“ si „prostia“ americanilor (Alexandru Paleologu), despre anularea principiilor unei justitii democratice („falimentare“) si, consecutiv, despre luarea actului de dreptate in propriile miini (Dan Pavel). Normal, o nuantare a gindirii critice era de asteptat si la noi, ca peste tot in Europa. Excesele unor observatii pun insa, neconditionat, pe ginduri. Te poti intreba, legitim, daca nu cumva „virtutile“ ideologice ale generatiei treizeciste (dominate tot de un charismatic, asemenea multora dintre guru actualei promotii elitiste, Nae Ionescu pe numele sau) au aparut, identic, pe fondul unor nuante si controverse intelectuale? Pentru linistea noastra si in numele prezumtiei de nevinovatie (tinuta, justificat, la mare pret in interiorul corectitudinii politice), sa speram cu totii ca nu. Altminteri, de la „sublim“ vom merge catre „infricosator“ in ritmuri de lambada.